Messe de Béatification de Mgr Ghika (în franceză)

XXII TPA (C): Comunitatea lui Cristos, ospitalieră şi deschisă celor excluşi (omilie)

 

 

Luca 14,1.7-14 - În acel timp, ¹ Isus a intrat în casa unuia dintre fariseii de frunte, într-o zi de sâmbătă, ca să stea la masă. ⁷ Observând că invitaţii îşi alegeau locurile cele dintâi, le-a spus această asemănare: ⁸ "Când eşti invitat la nuntă, nu te aşeza în fruntea mesei, căci s-ar putea să fie invitat şi cineva mai de vază decât tine; ⁹ atunci cel care v-a invitat, şi pe tine şi pe el, va veni şi-ţi va spune: «Lasă-l pe el în locul acesta». Şi tu, ruşinat, te vei aşeza în locul cel din urmă. ¹⁰ Dimpotrivă, când eşti invitat, aşază-te pe locul cel din urmă. Atunci când va veni cel care te-a invitat, îţi va zice: «Prietene, poftim mai sus!» şi aceasta va fi o cinste pentru tine în ochii tuturor celorlalţi oaspeţi. ¹¹ Căci cine se înalţă va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat!" ¹² Apoi, i-a spus celui care l-a invitat: "Când dai un ospăţ la prânz sau la cină, nu-i invita pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe părinţii tăi, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi astfel să-ţi primeşti răsplata. ¹³ Dimpotrivă, când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, pe schilozi, pe şchiopi şi pe orbi. ¹⁴ Atunci ferice de tine, căci ei nu au cu ce să-ţi răsplătească şi îţi vei primi răsplata la învierea celor drepţi".

 

 

OMILIE

 

Scena este vivace şi luată din realitate (Lc 14,7-14). Invitat la prânz de către un şef de al fariseilor, Isus observă că oaspeţii sunt preocupaţi să-şi asigure primele locuri. Sunt persoane convinse că au dreptul la locul de onoare. Iar Isus povesteşte o parabolă, cu care nu intenţionează să indice o simplă regulă de urmat, ci o regulă religioasă, cum să se comporte fiecare în faţa lui Dumnezeu, şi prin urmare, faţă de oameni: „Când eşti invitat la un prânz nu te aşeza în primul loc, pentru că nu s-ar putea să fie unul mai de vază decât tine şi tu va trebui să-i cedezi locul...”

 

Observând cu ironie comesenii care căutau primele locuri, Isus condamnă „prezumţia de a fi drept”: prezumţie care nu numai că denaturează raportul cu Dumnezeu (care trebuie să rămână mereu un raport de dependenţă şi de recunoaştere stării de păcătoşenie), dar şi raportul cu oamenii: din această prezumţie apar pretextele, preocupările ierarhice, judecăţile tăioase. După ce le-a adresat un cuvânt comesenilor, Isus spune un cuvânt şi stăpânului casei: „Când merge la un prânz, nu-i invita pe prieteni sau pe vecinii bogaţi, ci pe săraci”. De ce să-i inviţi numai pe prieteni şi pe rude? Ne aflăm mereu în cadrul unei iubiri interesate, în cadrul unei concepţii închise despre viaţă: se fac invitaţii între prieteni, între persoane asemănătoare, azi te invit eu pe tine iar mâine mă inviţi tu pe mine. Iar săracii rămân mereu afară, mereu excluşi. Evanghelia vrea în schimb o fraternitate cu două caracteristici bine precizate: gratuitatea şi universalitatea. Trebuie să dai chiar şi celor de la care nu poţi să speri nimic în schimb. Isus se gândeşte la viitoarea sa comunitate: o visează ca un loc de ospitalitate pentru toţi cei excluşi. Nu este vorba despre o învăţătură nouă. Isus a adresat-o deja tuturor în predica de pe munte (Lc 6.32-34): dacă-i iubiţi numai pe cei care vă iubesc, care este meritul vostru? Şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc.

 

Există fericirea celui care este sărac („fericiţi voi, cei săraci, pentru că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu”) şi există fericirea celui care transformă propriile bunuri în ocazie de ospitalitate, dar trebuie să fie vorba despre o ospitalitate şi faţă de cei excluşi („fericit vei fi pentru că nu au ce să-ţi dea în schimb”). (don Bruno Maggioni [09.09.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Principe prin naştere, cerşetor prin iubire (de mons. Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureşti)

Mons. Vladimir Ghika
(1873-1954)

http://www.vladimirghika.ro/stiri/2013.07.14-Informatii%20beatificarepliant_ghika_web1.pdf

La Bucureşti, la 31 august 2013,

beatificarea preotului martir Vladimir Ghika

"Mamă, mamă, uită-te acolo cum cerul sărută pământul!" Deşi frumoasă şi poetică, această exclamaţie legată de descoperirea orizontului n-ar avea nimic special dacă n-ar fi datorită autorului său, care în acea vreme în care o rostea avea abia trei ani şi jumătate, adică vârsta jocului şi a zburdălniciei. Acel copil care reuşea să exprime în mod aşa de eficace intuiţia prezenţei divine iubitoare era Vladimir Ghika, devenit apoi preot şi apoi ucis din ură faţă de credinţă la Bucureşti, la 16 mai 1954, la vârsta de 80 de ani. Preotul român va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în timpul unei ceremonii în capitala ţării, de către cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, care îl reprezintă pe Papa Francisc.

Micul Vladimir nu avea să piardă niciodată din vedere "sărutul" constant al lui Dumnezeu dat omenirii. Şi atunci când iubirea divină a devenit certitudine de neclintit a vieţii sale, Ghika s-a transformat într-un martor viu al lui Deus caritas est.

Născut la 25 decembrie 1873 într-o familie nobilă română, a primit sacramentele iniţierii creştine în Biserica ortodoxă. În timpul studiilor efectuate în Franţa a îndurat influenţa ambientului protestant pentru a ajunge apoi - după nenumărate lecturi, studii şi meditaţii - la catolicism. A obţinut licenţa şi doctoratul în filozofie şi teologie în colegiul Sfântul Toma din Roma. În 1902 a intrat în mod oficial în Biserica catolică, prin actul de credinţă în bazilica romană Sfânta Sabina de pe Aventino. Totuşi va rămâne în el un spirit profund ecumenic, fidel faţă de visul unei singure turme şi un singur păstor pentru care el şi-a dedicat toată viaţa.

 

Cine a fost Vladimir Ghika? Înainte de toate un mare dar pe care Dumnezeul l-a oferit poporului român şi Bisericii universale. Dacă ar trebui să-l descriu în puţine cuvinte, aş spune că a fost un "principe" prin naştere care a urmat calea regească a Crucii, devenind prin alegere un "cerşetor" de iubire faţă de Cristos, cu convingerea că nu-l iubim pe Dumnezeu aşa cum ar trebui dacă în iubirea noastră faţă de el nu reuşim să-l facem iubit şi de alţii.

Omul în cautarea sensului vieții (de Viktor Frankl)





Despre autor

Viktor E. Frankl a fost profesor de neurologie şi psihiatrie la University of Vienna Medica School şi a deţinut şi funcţia de Distinguished Professor of Logotherapy la U. S. International University. Este fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior Cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie (după psihanaliza lui Freud şi psihologia individuală a lui Adler) – şcoala de logoterapie.

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste. Mama sa provenea dintr-o veche familie evreiască de viță nobilă din Praga. „Printre strămosii mamei mele se numără Rashi, care a trăit în secolul al XII-lea și Maharal, renumitul mare-rabin al Pragăi. Aproape că m-am născut în renumita cafenea Siller Café din Viena. Acolo a simțit mama mea prima dată durerile nașterii într-o frumoasă după masă de primavară din Martie 26, 1905. Ziua mea de naștere coincide cu ziua în care a murit Beethoven. (“Recollections” – Frankl Autobiography, 2000).

Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: «Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!»” (“Recollections” - Frankl Autobiography, 2000).

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl este deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți (care ulterior a fost publicată sub numele de 'The doctor and the soul' (Doctorul și sufletul) și care conținea conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru, care susținea și valida empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”.

Acesta a fost publicat ulterior sub numele de „Doctorul și sufletul” (The doctor and the soul), deși cartea care l-a făcut celebru este „Omul în căutarea sensului” (Man’s search for meaning). Citatul cel mai elocvent al concepției frankliene, care suprinde concepția centrală a lui Frankl despre libertatea de voință a omului, sună astfel: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”. Contextul în care face Frankl această afirmație este următorul: „Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi” (Viktor Frankl, Man's search for meaning).

Cartea sa de căpătâi, care l-a făcut celebru în lumea întreagă – Omul în căutarea sensului vieții, traducător în limba română Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009 – Man's search for meaning) – rezumă experiența sa din lagărul de concentrare, unde a putut verifica „la cald” principiile Logoterapiei, pe care deja le stabilise în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild).

Frankl a primit titlul de doctor în medicină şi pe cel de doctor în filozofie din partea Universităţii din Viena. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat închis trei ani la Auschwitz, Dachau şi în alte lagăre de concentrare.

Doctorul Frankl şi-a făcut debutul publicistic în 1924 în International Journal of Psychoanalysis, urmat de apariţia a 27 de cărţi, traduse în 19 limbi, inclusiv în japoneză şi în chineză. A fost profesor asociat la Harvard, la Duquesne University şi la Southern Methodist University. O serie de distincţii onorifice i-au fost conferite de Loyola University din Chicago, Edgecliff College, Rockford College şi de Mount Mary College, dar şi de universităţi din Brazilia, Venezuela şi Africa de Sud. În calitate de profesor asociat, a ţinut cursuri la universităţi din toată lumea şi a efectuat 52 de turnee de conferinţe doar pe teritoriul Statelor Unite. A fost preşedintele Societăţii Medicale Austriece de Psihoterapie şi membru onorific al Academiei Austriece de Ştiinţă.



Omul în căutarea sensului vieţii (1)

 

 

Îmi amintesc de un doctor american care m-a întrebat odată, în cabinetul meu din Viena:

- Doctore, de fapt sunteţi psihanalist?

La care eu am replicat:

- Nu sunt psihanalist; să spunem mai degrabă că sunt psihoterapeut.

Dar el a continuat să mă întrebe:

- Şi cărei şcoli îi aparţineţi?

I-am răspuns:

- Am propria mea teorie; se numeşte logoterapie.

Sfântul Augustin (354-430)

Sfântul Augustin (354-430)

Despre sfântul care a vorbit mai mult decât oricare altul despre sine însuşi - dar a făcut-o cu sinceritate şi simplitate, transformând în mărturisire, adică în laudă adusă lui Dumnezeu, tot ceea ce îi aparţine - nu este uşor de vorbit. Om şi învăţător, teolog şi filozof, moralist şi apologet, sfânt şi polemist: toate acestea, imagini care transpar ca în filigran şi toate valabile pentru cel care îl observă de aproape pe Augustin de Hippona, episcop şi învăţător al Bisericii. Om, în primul rând, cu neliniştile, slăbiciunile, anxietăţile, cu care ni se prezintă în lectura Confesiunilor sale, în care îşi deschide sufletul cu sinceritate şi candoare.

În pragul tinereţii (se născuse la Tagaste, în Tunisia, în anul 354 din păgânul Patriciu şi din creştina Monica), Augustin experimentează contradicţiile sufletului său, care este însetat de adevăr şi se lasă sedus de eroare. Studiul unei anumite filozofii îl duce spre erezia maniheistă. Îşi dă seama de chemarea la perfecţiunea morală, dar se simte "cufundat în întunecimea cărnii". Învaţă retorica la Cartagina, apoi predă gramatica la Tagaste până când, la 29 de ani, porneşte pe mare şi, după o scurtă etapă la Roma, ajunge la Milano, unde era episcop marele sfânt Ambrozie.

Convertirea sa la creştinism, dobândită prin grija plină de iubire şi lacrimile mamei, care a reuşit chiar să-l convingă să se separe de femeia cu care trăia de 14 ani şi îi dăruise un fiu, Adeodat, ajunge la maturizare printr-un episod deosebit şi misterios pentru însuşi Augustin care, acceptând misterioasa invitaţie "Ia şi citeşte", găseşte în cuvintele apostolului decisiva lovitură de bici: "Nu vă lăsaţi stăpâniţi de trup şi de poftele lui!". Augustin cere botezul de la episcopul Ambrozie, apoi se întoarce în haină de penitent în Africa, unde este consacrat preot, iar apoi episcop de Hippona, găsind în aderarea sinceră la adevărul creştin şi în multilaterala activitate pastorală pacea inimii spre care suspina sufletul său chinuit de afectele pământeşti şi de setea de adevăr: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi nefericită este inima noastră până când nu se va odihni în tine".

Iubit şi venerat, pentru darurile foarte umane ale inimii şi ale inteligenţei, moare la 28 august a anului 430 la Hippo Regius, un vechi oraş lângă modernul Bona din Algeria, în timp ce vandalii îl asediau. Cu 20 de ani în urmă, în Roma imperială, cunoscuse umilirea pricinuită de regele barbar Alaric şi acest eveniment nemaiauzit pentru cei care erau convinşi de invincibilitatea oraşului l-a determinat pe episcopul de Hippona să scrie o altă capodoperă a sa, Cetatea lui Dumnezeu.

(Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).

 

Film - în italiană:

 

Sant` Agostino - prima parte:

 

 

Sant` Agostino - seconda parte:

 

 

 

Sfânta Monica (332-387), mama sfântului Augustin

Sfânta Monica și sfântul Augustin

Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiu­lui, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme reli­gioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: „Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la începutul acestui articol.

 

Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria, „scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”, şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.

 

Soţie şi mamă exemplară

 

S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Vreau să iubesc pe frații mei (de Costache Ioanid)

Vreau să iubesc pe frații mei,
cu tot ce am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
dar să-i iubesc așa cum sunt.

Vreau să iubesc pe frații mei,
cu care veșnic voi fi sus.
Văzându-l pe Isus în ei,
să-l simt în mine pe Isus.

Vreau de-opotrivă să adun,
și rodu-ntreg și spicul frânt.
Căci și Isus mă vrea mai bun,
dar mă iubește-așa cum sunt.

Cănd frații mei au răni ce dor,
să-mi fie brațul mai sfios,
să nu apăs în rana lor,
căci nu eu vindec, ci Cristos.

Noi prin Isus am fost iertați,
ca să iertăm și noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe frați,
n-avem în noi iertarea lui.

 

                          de Costache Ioanid

Chant - Cathedral d'Auxerre, XVIIIe siècle (gregorian)

Ensemble organum:

1. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Introitus. Introibo in potentias Domini
2. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Graduale. Amantissimus Domini
3. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Alleluia. V Sapientia denudabit
4. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Offertorium. O Domine
5. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Communio. Quod audivimus
6. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Dominica Palmarum. Duxerunt pullum ad Jesum
7. In Festo Joannis Apostoli et Evangelisti: Responsorium. Stephanum virum plenum fide
8. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Processio: Antiphona in choro. Confiteantur...
9. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Processio: Antiphona ad eggressum chori...
10. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Processio: Responsorium in navi. Praecinite...
11. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Introitus. Oculi omnium in te sperant...
12. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Graduale. Confitemini Domino...
13. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Alleluia. V Quam Magnificata sunt
14. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Offertorium. Hae sunt feriae Domini
15. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Communio. Implebuntur areae frumento
16. In Gratiarum Actione Post Collectos Terrae Fructus: Missa: Antiphone. Miserationum Domini recordabor

XXI TPA (C): Toți care vor intra pe poarta cea strâmtă (omilie)



Poarta îngustă

Luca 13,22-30 - În acel timp, ²² în drumul său spre Ierusalim, Isus trecea prin sate şi cetăţi, învăţând. ²³ Cineva l-a întrebat: "Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc?" Isus le-a zis: ²⁴ "Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea. ²⁵ După ce stăpânul casei se va ridica şi va încuia uşa, rămaşi pe dinafară, veţi începe să bateţi la poartă spunând: «Doamne deschide-ne», el vă va răspunde: «Nu ştiu de unde sunteţi». ²⁶ Atunci veţi începe să spuneţi: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre». ²⁷ Însă el vă va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi nelegiuirea». Acolo va fi plânset şi scrâşnire din dinţi când îi veţi vedea pe Abraham, pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu, iar voi vă veţi vedea aruncaţi afară. ²⁹ Atunci vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu. ³⁰ Da, sunt unii dintre cei din urmă care vor fi cei dintâi şi dintre cei dintâi care vor fi cei din urmă".

 

OMILIE

 

Unii rabini susțineau că tot Israelul avea să se mântuiască, și aceasta în virtutea fidelității lui Dumnezeu. Dar alții, mai riguroși, spuneau: ”Dumnezeu a creat această lume din iubire pentru mulți, însă cea viitoare pentru puțini”. În școlile de teologie exista așadar o disputa. Cineva vrea să audă părerea lui Isus. Dar pe Isus nu-l interesează această dispută teologică, sterilă ca multe alte dispute. Pe el nu-l interesează numărul – dacă sunt mulți sau puțini - și îi saltă omului care îl întreabă (și la toți, aici fiind incluși și noi) falsa siguranță care poate proveni dintr-o concepție greșită, aceea că aparținem Domnului. Mântuirea nu este un fapt scontat de nimeni. Imaginea folosită este foarte vioaie: poarta este strâmtă, și multă lume se înghesuie, și poarta rămâne deschisă pentru puțin timp. Deci trebuie lucrat. Faptul că poarta este strâmtă și că rămâne deschisă puțin timp nu înseamnă că cei salvați sunt puțini (dacă puțini sau mulți este un secret al lui Dumnezeu): vrea să însemne că nu este timp de pierdut. Stăpânul casei, o dată închisă poarta și începută sărbătoarea, nu mai deschide pentru nimeni, nici chiar pentru prieteni, iar a spune că ”ai mâncat cu noi și ai umblat pe drumurile noastre” nu folosește la nimic. Nu ajunge să fii fiu al lui Abraham, trebuie să ai credința lui Abraham. Așadar nici o siguranță dar veghere. Încredere da, și chiar seninătate, dar o seninătate care recunoaște propria nevrednicie, se bazează pe iubirea lui Dumnezeu și nu se mândrește cu nimic și nu judecă pe nimeni.

 

Dacă recitim fragmentul, ne dăm seama că Isus a răsturnat complet întrebarea care i-a fost pusă. Nu numai: sunt puțini cei care se salvează? Ci, mai mult: ce trebuie să fac pentru a nu fi exclus de la mântuire? Și de fapt Isus își începe răspunsul cu un imperativ: ”Străduiți-vă!” Și de la o întrebare despre alții (”cei”), a trecut la ceva care ne privește pe noi înșine (”voi”). Avertismentul lui Cristos se termină cu o frază care surprinde: ”Unii dintre cei din urmă vor fi primii, unii dintre primii vor fi cei din urmă”. Cu acest cuvânt afirmă cu putere și claritate că vestirea Evangheliei poartă cu sine inversarea vechilor criterii de evaluare. Mulți dintre cei care se credeau cu siguranță admiși la ospăț, se vor vedea excluși: alții (ca de exemplu păgânii) vor veni de la răsărit și de la apus și vor fi admiși. Criteriile lui Dumnezeu sunt diferite de cum vă gândiți voi – amintește Isus adresându-se oamenilor din timpul său și nouă - și deci nu vă pierdeți în probleme secundare, nu judecați situația altora (vor fi admiși? vor fi excluși?): dați-vă silința pentru voi înșivă! (don Bruno Maggioni [26.08.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Șapte enciclice papale care au schimbat lumea

 

„Enciclicele papale au inspirat revoluții, au schimbat culturi și au ajutat la răsturnarea ideologiilor și a imperiilor", scrie Washington Times. Șapte dintre acestea ar fi schimbat în mod radical nu doar spațiul catolic, ci întreaga societate umană.

 

Stephen Beale este convins că unele enciclice (circulare trimise de papă tuturor catolicilor, care cuprinde directive oficiale în probleme religioase, etice, sociale sau politice) au avut un impact profund asupra lumii. Iar aceasta fie că este vorba doar de spațiul catolic, de comunitatea creștină în sensul său larg sau chiar dincolo de aceasta. Într-un articol publicat pe site-ul Catholic Exchange, el menționează șapte enciclice papale pe care le consideră fundamentale pentru evoluția umanității.

 

Rerum Novarum, Leon XIII, 1891: Această enciclică este fundamentul tuturor învățăturilor sociale ale catolicismului. Într-o perioadă de mari transformări sociale, enciclica a schițat un răspuns catolic la provocări precum drepturile muncitorilor, urbanizare, industrializare, stimulând în mediul catolic dezvoltarea curentelor cu caracter socio-politic ale „creştinismului social" şi „creştin democraţiei". Papa Leon al XIII-lea a lansat anateme fie către capitalismul liberal, care ar fi voit să elibereze individul de constrângerea socială şi morală, fie faţă de socialism, care ar fi voit să elimine proprietatea privată şi să-l subordoneze pe om statului. Acest lucru a inspirat o mișcare cunoscută sub numele de distributism, numit astfel pentru că adepții ei credeau că dreptul de proprietate ar trebui să fie distribuit pe scară largă, în loc de a fi concentrat în mâinile unui grup restrâns. Distributismul a fost reflectat chiar și într-una dintre cele mai populare abordări de ficțiune: Lord of the Rings.

 

Providentissimus Deus, Leo XIII, 1893: Enciclica a tras o linie în lupta împotriva modernismului. Leon al XIII-lea a declarat că este inconsecvent să spunem că Biblia are erori și în același timp este inspirată divin. Fără a lua o poziție anti-științifică, Papa a afirmat o doctrină fără compromisuri a infailibilității Bibliei împotriva celor care au susținut că Biblia este fără eroare doar în problema credinței și moralei. Enciclica este considerată „Magna Carta a studiilor biblice catolice moderne", deși astăzi poziția este nuanțată. Papa Leon al XIII-lea era îngrijorat de faptul că o slăbire a ineranței Scripturii ar diminua respectul pentru aceasta între catolici. În acest avertisment se regăsesc germenii accentuării de mai târziu a lecturării Bibliei printre laicii catolici. Leon al XIII-lea și-a exprimat „dorința ca această sursă mare de revelație să fie făcută în condiții de siguranță și accesibilă din belșug turmei lui Isus Cristos".

Sfânta Fecioară Maria, Regină

 



 

Sărbătoarea de astăzi, paralelă cu cea a lui Cristos Rege, a fost instituită de Pius al XII-lea în anul 1955. Se celebra, până la recenta reformă a calendarului liturgic, la 31 mai, drept încoronare a deosebitei devoţiuni mariane în luna închinată ei. Ziua de 22 august era rezervată comemorării Inimii Neprihănite a Mariei, în locul căreia intră sărbătoarea Mariei Regină pentru a apropia regalitatea Fecioarei de glorificarea sa prin înălţarea la cer. Acest loc de singularitate şi proeminenţă, alături de Cristos Rege, îi revine din numeroasele titluri, ilustrare de Pius al XII-lea în scrisoarea enciclică Ad Coeli Reginam (11 octombrie 1954), de Mamă a Capului şi a membrilor Trupului mistic, de măreaţă doamnă şi regină a Bisericii, pe care o face părtaşă nu numai de demnitatea regală a lui Isus, ci şi de influenţa sa vitală şi sfinţitoare asupra membrilor trupului mistic.

 

Latinescul regina, ca şi rex, derivă de la regere, adică "a conduce", "a guverna", "a stăpâni". Din punct de vedere uman este dificil să-i atribuim Mariei rolul de dominatoare, ei care s-a proclamat slujitoarea Domnului şi şi-a petrecut toată viaţa în cea mai umilă ascundere. Luca, în Faptele Apostolilor, o aşază pe Maria în mijlocul celor unsprezece, după Înălţare, adunată cu ei în rugăciune; dar nu ea este cea care dă ordine, ci Petru. Şi, totuşi, tocmai în acea circumstanţă ea constituie inelul de legătură care îi ţine uniţi în jurul celui Înviat pe acei oameni încă nu întăriţi prin darurile Duhului Sfânt. Maria este regină, pentru că este maica lui Cristos, regele. Ea este regină, pentru că întrece toate creaturile în sfinţenie: "În ea se adună tot ceea ce este bun în creatură", spune Dante în Divina Commedia.

 

Toţi creştinii văd şi venerează în ea supraabundenta generozitate a iubirii divine, care a copleşit-o cu orice bine. Dar ea împarte în mod regal şi matern tot ceea ce a primit de la Rege; îi apără cu puterea sa pe fiii obţinuţi în virtutea corăscumpărării sale şi îi îmbucură cu darurile sale, pentru că Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină darnică. De aceea, Biserica îi invită pe credincioşi să o invoce nu numai cu dulcele nume de mamă, ci şi cu acel respectuos titlu de regină, după cum în cer o salută cu bucurie şi iubire îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii şi fecioarele. Maria a fost încoronată cu dubla diademă a fecioriei şi a maternităţii divine: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta cel sfânt care se va naşte din tine, se va numi Fiul lui Dumnezeu". (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).

Sfântul Pius al X-lea, papă

Sfântul Pius al X-lea (1835-1914)

 

Îi plăcea să se numească "un sărman paroh de ţară" şi când cineva îi spunea "Părinte sfânt" el corecta: "Nu sfânt (santo), ci Sarto (croitor)". Papa Sarto s-a născut la 2 iunie 1835 la Riese, în ţinutul trevisan. A fost botezat în ziua următoare cu numele de Iosif Melchior. Tatăl, poştaş comunal, a murit lăsând soţia Margareta Sanson cu zece fii de crescut. "Bepi", al doilea copil, ar fi voit să întrerupă studiile din seminar pentru a da o mână de ajutor în familie. Dar curajoasa mamă l-a îndemnat să urmeze drumul pe care a pornit. Fiind sfinţit preot la 23 de ani, a fost timp de 9 ani vicar la Tombolo; timp de 9 ani paroh la Salzano; alţi 9 ani canonic şi director spiritual la Treviso; 9 ani episcop de Mantova şi alţi 9 ani cardinal şi patriarh de Veneţia; însă papă a fost timp de 11 ani, din anul 1903 până în anul 1914. A murit la 20 august 1914, îndurerat datorită războiului care deja tulbura Europa. Din îndepărtatul ev mediu şi până acum nu mai stătuse pe catedra lui Petru un umil fiu de ţărani.

 

Pontificatul său a fost excepţional de rodnic prin organizarea internă a Bisericii. Puţin înclinat spre subtilităţile diplomatice, nu s-a preocupat de raporturile Bisericii cu puterea politică şi atitudinile sale intransigente au creat neînţelegeri cu Rusia, Statele Unite (a refuzat chiar vizita lui Theodor Roosevelt), Germania, Portugalia şi Franţa, a cărei lege privind separarea statului de Biserică a respins-o. Papa amabilităţii s-a arătat deosebit de ostil faţă de orice deschidere care ar fi putut fi confundată cu acceptarea şerpuitorului "modernism" chiar şi în rândul clerului.

 

Motoul său instaurare omnia in Christo s-a concretizat în atenţia vigilentă la viaţa internă a Bisericii: a promovat reînnoirea liturgică, a înlăturat barierele seculare care separau curia romană de practica pastorală; a codificat dreptul canonic, a favorizat instruirea religioasă a copiilor prin Catehism şi permiţându-le împărtăşirea la o vârstă foarte tânără. Dotat cu echilibru şi discreţie, cu prudenţă şi forţă, chiar dacă avea o concepţie centralistică privind conducerea Bisericii, nu şi-a propus altceva decât să fie "slujitorul tuturor" şi disponibilitatea sa a fost într-adevăr un fapt nou în palatele vaticane. Papa veneţian, surâzător şi inteligent, schimba o vorbă cu toţi, fără a ţine cont de regulile protocolului. Sărac printre săraci, pentru a se duce la conclav a luat cu împrumut banii pentru biletul de tren, dus şi întors, convins cum era că Duhul Sfânt nu ar fi făcut "greşeala" de a sugera colegiului sacru alegerea sa ca papă. (Sursa: Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Paoline 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; http://www.ercis.ro).

Sfântul Bernard, abate și învățător al Bisericii

Sf. Bernard (1090-1163)



Persoana şi viaţa Sf. Bernard sunt caracterizate printr-o extraordinară putere de atracţie; fiinţa lui a fost pătrunsă de idealul vieţii călugăreşti benedictine în atare măsură, încât a devenit un magnet puternic, care a atras între zidurile aspre ale mănăstirilor sute de suflete, începând cu propria-i familie.

 

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. Era al treilea între şase fraţi. Copilăria şi adolescenţa a petrecut-o urmând şcoala mănăstirească din apropiere şi apoi cursurile superioare. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: „Să tăcem, se apropie Bernard " Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isu, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui; sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

 

Tatăl şi fraţii s-au împotrivit energic şi, pentru a-l abate de la acest gând, i-au propus să urmeze cursurile la o universitate din Germania; Bernard a acceptat şi a pornit la drum. El întâlneşte o Cruce singuratică, se aruncă în genunchi şi cere lumină de la Atotputernicul. Un glas lăuntric îi şopteşte că Cel răstignit pe Cruce şi Biserica au nevoie nu de oameni învăţaţi, ci de oameni care să iubească sincer sărăcia şi jertfirea pentru mântuirea tuturor. S-a întors din drum şi i-a convins pe fraţii săi şi pe tatăl său să-i îngăduie împlinirea hotărârii luate. Astfel, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a intrat în mănăstirea benedictină de la Citeaux. Discuţiile avute cu fraţii lui au lăsat urme adânci în sufletele lor. Bunul Tescelin, tatăl lui Bernard, a rămas consternat văzând cum şi ceilalţi copii, unul câte unul, părăseau comodităţile castelului părintesc pentru a-l urma pe Bernard. Guido, fratele mai mare, şi-a părăsit chiar şi soţia, care s-a făcut călugăriţă. Nisard, ultimul dintre fraţi, a părăsit şi el viaţa lumească, urmat de unica lor soră, Ombelina, şi de unchiul Gaudry, care a dezbrăcat armura de ostaş pentru a îmbrăca sacul vieţii călugăreşti. În cele din urmă, şi Tescelin a cerut să intre în mănăstire, unde se afla întreaga familie. Un caz asemănător nu se mai întâlneşte în istoria Bisericii. Deoarece numărul tinerilor care doreau să intre în rândul cistercienilor era tot mai mare, abatele Ştefan Harding a hotărât să înfiinţeze şi alte centre. În grupuri de câte doisprezece călugări, erau trimişi în diferite locuri pentru a pune temeliile unei aşezări noi. Unul dintre aceste grupuri, al treilea, a fost pus sub conducerea lui Bernard.

 

Mica ceată de călugări, purtând în faţă o cruce grea de lemn şi cântând imnuri de laudă Domnului, au străbătut o cale lungă, până au ajuns într-o vale largă, bine adăpostită. Locul li s-a părut deosebit de potrivit şi au hotărât să rămână acolo, schimbându-i numele din „Valea buruienilor amare" în „Valea luminoasă" „Clairvaux" - „Chiaravalle". Fraţii, experţi în lucrări manuale, ca toţi benedictinii, au înălţat în grabă adăposturi pentru rugăciune, pentru dormit, pentru a pregăti cele necesare traiului. Bernard a impus o asprime care i-a deranjat pe mulţi, dar a fost preţuită de sufletele tari şi hotărâte; numai după câţiva ani, în „Valea luminoasă" trăiau în rugăciune, în muncă şi în totală ascultare peste şapte sute de călugări. Severitatea modului lor de viaţă era luminată şi îndulcită de iubirea delicată şi intensă faţă de Cristos Răstignit, faţă de Fecioara Maria şi faţă de ceilalţi fraţi. Bernard a îndreptat către Preacurata Fecioară Maria toată afecţiunea de care poate fi capabilă inima unui copil faţă de mama sa; iar compasiunea faţă de Isus răstignit pe cruce l-a determinat să nu-şi permită niciodată a râde în mod nestăpânit. „Să iubim" - le spunea el fiilor săi sufleteşti - „şi vom fi iubiţi, în cei pe care îi iubim vom afla odihnă, şi aceeaşi odihnă o vom oferi celor pe care îi iubim. A iubi în Dumnezeu înseamnă a avea dragoste; a căuta să fim iubiţi în Dumnezeu înseamnă a sluji dragostei".

 

Din mănăstirea de la Clairvaux, Bernard a răspândit lumina sa asupra întregii creştinătăţi. Deşi cu un organism fragil şi niciodată sănătos, a străbătut jumătate din Europa, a însufleţit desfăşurarea multor concilii şi diete, i-a rechemat la datoriile lor pe regii Franţei, a dezbătut problemele teologice ridicate de Abelard şi Gilbert de Porée, a predicat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. De trei ori a trecut Munţii Alpi pentru a pune capăt schismei declanşate de antipapa Anaclet al II-lea şi pentru a contribui la reforma curiei romane, atacată de Arnold de Brescia; i-a scris papei Eugen al III-lea tratatul „Despre examinare" - „De consideratione". Acţiunea de reformator a Sfântului Bernard s-a exercitat nu numai asupra mănăstirilor cisterciene, dar şi asupra clerului, a templierilor, chiar şi asupra benedictinilor de la Cluny, care însă nu au consimţit niciodată, aşa cum cerea el, să îndepărteze operele de artă din bisericile lor.

 

După ostenelile activităţii zilnice, Bernard se retrăgea în chilia sa şi scria cărţi pătrunse de optimism şi suavitate, cum sunt: Tratatul despre iubirea de Dumnezeu, sau Comentariu la Cântarea Cântărilor, o adevărată declaraţie de dragoste faţă de Preacurata Fecioară Maria El a compus textul şi melodia minunatului imn „Ave Maris Stella" - „Bucură-te, Steaua Mării"; tot lui i se datorează cuvintele „O clemens, o pia, o dulcis Virgo Maria!" - „O milostivă, o blândă, o dulce fecioară Maria!", cuvinte adăugate la vechea rugăciune: Salve Regina - „Bucură-te Regină". De la Sf. Bernard au rămas alte douăsprezece tratate spirituale, mai mult de trei sute de predici, peste cinci sute de scrisori. Pentru toate acestea, este considerat „ultimul dintre Sfinţii Părinţi şi la fel de mare cât şi cei mai mari dintre ei". Biserica l-a declarat „învăţător al Bisericii".

 

Cu puţine clipe înainte de a muri, în seara zilei de 20 august 1163, astfel îi mângâia pe fraţii săi: „Nu ştiu de cine să ascult: de iubirea faţă de fiii mei, care vor să mă reţină aici, sau de iubirea Dumnezeului meu, care mă trage acolo, sus".

O experienţă a Fiinţei



Eugen Ionescu (1912-1994)

 

„De fapt, nu reuşesc să spun ceea ce vreau să spun. Mi s-a întâmplat să am momente de certitudine. Am trăit o experienţă pe această temă. Aveam şaptesprezece ani, mă plimbam într-o zi într-un oraş de provincie, prin luna iunie, dimineaţa. Deodată, lumea mi s-a părut transfigurată, de o asemenea manieră încât eram cuprins de o bucurie debordantă şi îmi spuneam: acum, orice s-ar întâmpla, ştiu. Şi îmi voi aduce întotdeauna aminte de momentul acela. Astfel, nu voi mai fi niciodată cu totul disperat.

 

N-aş putea să vă povestesc ce a fost pentru că este cu adevărat inefabil. Era ca o schimbare în aspectul oraşului chiar, al lumii, al oamenilor. Cerul îmi părea mai apropiat, aproape palpabil. Nu pot spune decât intensitate, densitate, prezenţă, lumină. Cu aceste cuvinte s-ar putea, mai mult sau mai puţin, defini. Dar nu există definiţie posibilă.

 

În orice caz, îmi spuneam în acel moment că sunt sigur. Dacă aş fi fost întrebat: sigur de ce? n-aş fi putut spune de ce. Eram plin de o certitudine şi îmi spuneam că niciodată nu voi mai fi nefericit, că în cele mai rele situaţii îmi voi aminti de acest moment.

 

Această experienţă s-a repetat cu mai puţină forţă doi sau trei ani mai târziu; şi apoi niciodată. Am uitat-o. Nu era ceva viu. Erau numai semne luminoase. Le-am povestit despre aceasta teologilor: ei mi-au spus că este vorba de o stare de mistică naturală.

O filii et filiae (cântec gregorian - timpul paștelui)

 

 

R. Alleluia ! Alleluia ! Alleluia !

 

1. O filii et filiae,
Rex coelestis, Rex gloriae
morte surrexit hodie. Alleluia'' !

 

2. Et mane prima sabbati
Ad ostium monumenti
Accessérunt discipuli. Alleluia'' !

 

3. Et Maria Magdalene,
et Iacobi, et Salome
Venerunt corpus ungere. Alleluia !

 

4. In albis sedens angelus
praedixit mulieribus:
Quia surrexit Dominus. Alleluia !

 

5. Et Ioannes apostolus
cucurrit Petro citius,
Ad sepulcrum venit prius. Alleluia !

 

6. Discipulis astantibus,
in medio stetit Christus,
dicens: Pax vobis omnibus. Alleluia !

 

7. In intelléxit Didymus
Quia surrexerat Iesus,
Remansit fere dubius, Alleluia !

 

8. Vide Thoma, vide latus,
vide pedes, vide manus,
Noli esse incredulus. Alleluia.

 

9. Quando Thomas vidit Christum,
Pedes, manus, latus suum,
Dixit, Tu es Deus meus. Alleluia.

 

10. Beati qui non viderunt,
Et firmiter crediderunt,
Vitam aeternam habebunt. Alleluia.

 

11. In hoc festo sanctissimo
Sit laus et jubilatio!
Benedicamus Domino. Alleluia.

 

12. De quibus nos humillimas
Devotas atque debitas
Deo dicamus gratias. Alleluia.

 

Partituri:

http://www.ceciliaschola.org/scores/filii.pdf

XX TPA (C): Cu Isus în focul prezentului (omilie)

Luca 12,49-53 - În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ⁴⁹ "Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins! ⁵⁰ Trebuie să primesc un botez, şi cât mă apasă aşteptarea împlinirii lui! ⁵¹ Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun, nu, ci mai degrabă dezbinarea. ⁵² Căci de acum încolo cinci persoane din aceeaşi familie vor fi dezbinate: trei împotriva a două şi două împotriva a trei; ⁵³ se vor dezbina tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei".

Omilie

În fragmentul evanghelic din Luca 12,49-57 sunt afirmaţii ale lui Isus care sunt în acelaşi timp şi importante şi neliniştitoare. Scopul lor este de a indica creştinului cum să trăiască „în timpul prezent”, adică în cadrul istoriei şi complexităţii sale.

Isus afirmă înainte de toate că a venit să aducă foc pe pământ (Lc 12,59): nu pacea, ci dezbinarea. Focul simbolizează tocmai dezbinarea dintre oameni, lupta pe care creştinul şi Biserica trebuie să o poarte. Venirea lui Isus se loveşte de tot ceea ce este duşman lui Dumnezeu şi-l obligă pe om să se pronunţe, pro sau contra. Lupta este atât de radicală încât pătrunde chiar în familii. Evanghelia nu poate fi subiect de compromis. Nu este neutrală. Tocmai propria pace trebuie să o pierzi ca să o slujeşti, nu invers.

Fidelitatea faţă de evanghelie nu cere doar curaj, ci şi capacitate de discernământ. Nu fără ironie Isus reproşează mulţimilor punându-le o întrebare: „Cum de ştiţi să interpretaţi cu exactitate semnele atmosferice (semnele timpului) şi nu ştiţi să interpretaţi acest timp, adică realităţile profunde şi decisive ale istoriei şi ale vieţii?” Este o întrebare serioasă, la care este necesar a răspunde. Conform lui Isus motivul acestei incongruenţe – capacitatea de a citi semnele atmosferice şi incapacitatea de a citi ceea ce este mai important – nu este ignoranţa, ci ipocrizia, adică o duplicitate interioară şi o distorsiune morală. Aceasta face omul orb chiar în faţa evenimentelor celor mai clare.

Care sunt atunci condiţiile pentru a şti să vezi? Luca foloseşte termenul dokimazein (”a discerne”), un verb care presupune în uzanţa neotestamentară câteva condiţii necesare: o referire la Cuvântul care luminează, luat drept criteriu de evaluare; o capacitate de actualizare, care depăşeşte referinţa literară şi mecanică la Cuvânt; în sfârşit, o curăţie interioară, o mare disponibilitate faţă de adevăr şi faţă de dreptate. În esenţă, Isus vrea să ne facă să înţelegem caracterul decisiv al prezentului, urgenţa deciziei şi imposibilitatea neutralităţii, prostia oricărei încercări de a amâna. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Şi precizează: există semne care se pot observa, semne clare pentru toţi, dar nu ajunge să le priveşti, este necesară coerenţa morală pentru a le înţelege. Isus vorbeşte despre „ipocrizie”, adică abilitatea de a nu privi semnele în simplitatea lor, fie că îţi plac fie că nu îţi plac, dar de a le complica citindu-le în lumina interesului tău sau a comodităţii tale. Isus adresează acest avertisment mulţimii, adică tuturor, creştini şi necreştini. Dar nu suntem în afara străzii dacă ne gândim în primul rând la ucenici şi la Biserică, ca să putem să ne distanţăm de tot ceea ce nu este a lui Cristos, să ne coste oricât ne-ar costa. (don Buno Maggioni [19/08/2007]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Pelerinul rus - PDF

Pelerinul rus.

Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Isus.

Microsoft Word - Pelerinul rus (wordpress.com)

Magnificat (Sufletul meu îl preamărește pe Domnul)

 

 

Titre en écoute : Magnificat (Ton Parisien),
issu de l'album CREDO.
Traditionnel, XVIème siècle / 16th century.
Interprètes : Schola Regina, Philippe Nikolov
(chef de choeur).
(c) 2011 Decca / Universal Music Classics, France.
Le Magnificat désigne le cantique de la Vierge Marie dont il est question dans l'Évangile (Luc 1,46 -56 , visite de Marie à Elisabeth). Il fait partie des liturgies romaine (pour l'office du soir, les Vêpres) et byzantine.
Album disponible sur Amazon.fr : http://amzn.to/gq5Nik

Latin:

Magnificat anima mea Dominum,
et exsultavit spiritus meus in Deo salutari meo,
quia respexit humilitatem ancillae suae.
Ecce enim ex hoc beatam me dicent omnes generationes,
quia fecit mihi magna, qui potens est,
et sanctum nomen eius,
et misericordia eius in progenies et progenies
timentibus eum.
Fecit potentiam in brachio suo,
dispersit superbos mente cordis sui;
deposuit potentes de sede
et exaltavit humiles;
esurientes implevit bonis
et divites dimisit inanes.
Suscepit Israel puerum suum,
recordatus misericordiae,
sicut locutus est ad patres nostros,
Abraham et semini eius in saecula.

Română:

Sufletul meu *
îl preamăreşte pe Domnul
şi duhul meu tresaltă de bucurie *
în Dumnezeu, mântuitorul meu,
căci a privit la smerenia slujitoarei sale. *
Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită,
căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, *
şi numele lui e sfânt.
Milostivirea lui rămâne din neam în neam *
peste cei ce se tem de el.

A arătat puterea braţului său, *
i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor,
i-a dat jos de pe tron pe cei puternici *
şi i-a înălţat pe cei smeriţi;
pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, *
iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale.

L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său, *
amintindu-şi de îndurarea sa,
după cum a promis părinţilor noştri, *
lui Abraham şi urmaşilor lui în veci.

Slavă Tatălui, şi Fiului, *
şi Sfântului Duh.
Precum era la început, şi acum, şi pururea, *
şi în vecii vecilor. Amin.

English:

My soul glorifies the Lord, *
my spirit rejoices in God, my Saviour.
He looks on his servant in her lowliness; *
henceforth all ages will call me blessed.
The Almighty works marvels for me. *
Holy his name!
His mercy is from age to age, *
on those who fear him.
He puts forth his arm in strength *
and scatters the proud-hearted.
He casts the mighty from their thrones *
and raises the lowly.
He fills the starving with good things, *
sends the rich away empty.
He protects Israel, his servant, *
remembering his mercy,
the mercy promised to our fathers, *
to Abraham and his sons for ever.

Greek:

Μεγαλύνει ἡ ψυχή μου τὸν Κύριον
καὶ ἠγαλλίασεν τὸ πνεῦμά μου ἐπὶ τῷ Θεῷ τῷ σωτῆρί μου,
ὅτι ἐπέβλεψεν ἐπὶ τὴν ταπείνωσιν τῆς δούλης αυτοῦ.
ἰδού γὰρ ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί,
ὅτι ἐποίησέν μοι μεγάλα ὁ δυνατός,
καὶ ἅγιον τὸ ὄνομα αὐτοῦ,
καὶ τὸ ἔλεος αὐτοῦ εἰς γενεὰς καὶ γενεὰς
τοῖς φοβουμένοῖς αυτόν.
Ἐποίησεν κράτος ἐν βραχίονι αὐτοῦ,
διεσκόρπισεν ὑπερηφάνους διανοίᾳ καρδίας αὐτῶν·
καθεῖλεν δυνάστας ἀπὸ θρόνων
καὶ ὕψωσεν ταπεινούς,
πεινῶντας ἐνέπλησεν ἀγαθῶν
καὶ πλουτοῦντας ἐξαπέστειλεν κενούς.
ἀντελάβετο Ἰσραὴλ παιδὸς αὐτοῦ,
μνησθῆναι ἐλέους,
καθὼς ἐλάλησεν πρὸς τοὺς πατέρας ἡμῶν
τῷ Αβραὰμ καὶ τῷ σπέρματι αὐτοῦ εἰς τὸν αἰῶνα.

Arabic:

النص بالعربية
تعظم نفسي الرب*
و تبتهج روحي بالله مخلصي*
لانه نظر إلى اتضاع امته فهوذا منذ الان جميع الاجيال تطوبني*
لان القدير صنع بي عظائم و اسمه قدوس*
و رحمته إلى جيل الاجيال للذين يتقونه*
صنع قوة بذراعه شتت المستكبرين بفكر قلوبهم*
انزل الاعزاء عن الكراسي و رفع المتضعين*
اشبع الجياع خيرات و صرف الاغنياء فارغين*
عضد إسرائيل فتاه ليذكر رحمة*
كما كلم اباءنا لابراهيم و نسله إلى الابد*

Francez:

Mon âme exalte le Seigneur,
exulte mon esprit en Dieu, mon Sauveur.
Il s'est penché sur son humble servante,
désormais tous les âges me diront bienheureuse.
Le Puissant fit pour moi des merveilles,
Saint est son nom.
Son amour s'étend d'âge en âge sur ceux qui le craignent.
Déployant la force de son bras,
Il disperse les superbes.
Il renverse les puissants de leurs trônes. Il élève les humbles.
Il comble de biens les affamés, renvoie les riches les mains vides.
Il relève Israël, son serviteur, il se souvient de son amour,
et de la promesse faite à nos pères, en faveur d'Abraham et de sa race, à jamais.
Gloire au Père, etc.