 |
| Nikolai Vasilievici Gogol (01.04.1809-04.03.1852) |
Purificare sufletească,
regenerare morală şi mântuire, nu doar individuală, dar şi colectivă, cea a
propriului popor, au fost idealuri ce au condus existenţa scriitorului rus de
origine ucraineană Nikolai Vasilievici Gogol, cel care avea să contribuie în
mod decisiv la apariţia realismului în literatura rusă a secolului al XIX-lea.
Împărţit între pasiunea pentru
Dumnezeu şi cea pentru neamul său, Gogol îşi va transforma propria existenţă
într-un poem al căutării nestăvilite de Dumnezeu, manifestată uneori prin
nelinişti chinuitoare, iar alteori, prin practici aproape sihăstreşti, cu
posturi lungi şi nopţi petrecute în veghe şi rugăciune, ce-ar putea părea
exaltate în contextul indiferenţei religioase contemporane. Mai mult decât din
paginile de proză, corespondenţa lui Gogol cu cei apropiaţi revelează interesul
aproape obsesiv al autorului pentru Dumnezeu, manifestat prin numeroase lecturi
de texte din părinţi şi scriitori bisericeşti. Când descoperă la Nisa „Imitaţiunea
lui Cristos", rămâne atât de impresionat de lectura cărţii lui Thomas de
Kempis, încât cumpără mai multe exemplare ale volumului pentru a le trimite
prietenilor. Tot în paginile de corespondenţă, pot fi citite rânduri
impresionante despre învierea trupului, scrise unui prieten cu intenţia de a-l
consola în urma pierderii unei persoane dragi.
Deşi ortodox convins, Gogol –
autorul unei scrieri ce ar merita atenţia noastră în Anul Credinţei, şi anume
„Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie" – a manifestat întotdeauna stimă
pentru catolicism, fapt datorat şi perioadelor lungi petrecute în ambiente
catolice, în special la Roma, locul în care „omul este mai aproape de Cer cu
cel puţin o verstă". Catolica Romă, unde-şi va petrece trei perioade din
viaţă, între 1837 şi 1847, va contribui nu doar la revigorarea propriei
conştiinţe religioase, dar îi va alimenta înflăcărarea pentru
„despătimire", nu doar personală, dar şi a semenilor, mai cu seamă a
conaţionalilor, a acelora din patria pe care obişnuia să o cheme „măicuţa
Rusie", atunci când, departe fiind de ţară, îl încercau sentimentele
pribegiei.
Tot la Roma, oraş căruia îi
dedică şi o povestire omonimă, Gogol va scrie partea cea mai semnificativă şi
mai intensă a romanului „Suflete moarte", opera sa de căpătâi şi testament
spiritual lăsat unei Rusii măcinate de boala corupţiei şi a arivismului. „Eu
pot scrie despre Rusia doar stând la Roma. Doar de acolo mi se prezintă
dinaintea ochilor în întregime, în toată imensitatea", avea să spună
Gogol, urmărit de nevoia unei priviri ample şi de ansamblu asupra existenţei şi
a lumii, ca şi cum „te-ai uita de la o fereastră a Vaticanului", după cum
avea să scrie în povestirea „Roma".
Roma devenise cumva „casa
sufletului său", locul în care „sufletul îi trăia deja înainte ca el să se
fi născut" şi unde „se respira un aer care te făcea să vrei să te
transformi într-un nas imens, cu nări groase cât găleţile, pentru a face loc
pătrunderii a cel puţin 700 de îngeri", spune autorul în povestirea Roma,
descriind nesaţul de Cetatea Eternă.
Nikolai Vasilievici Gogol avea să
părăsească această lume la doar 43 de ani. Cu câteva zile mai înainte primise
Preasfânta Împărtăşanie şi Maslul, lăsând cu limbă de moarte să fie îngropat la
mănăstirea Sfântului Daniel din Moscova, de unde avea să fie deshumat în anii
prigoanei comuniste, osemintele fiindu-i mutate în cimitirul Novodevicie din
Moscova, unde se află şi astăzi.
Vă propunem în încheiere un scurt
fragment din „Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie", cu îndemnul de a citi
textul în întregime, atunci când vă va fi cu putinţă, iar când veţi parcurge
paginile unor nuvele precum „Mantaua" sau „Revizorul", gândiţi-vă că
cel care le-a scris era un adevărat „nebun după Cristos".
„Toţi cei ce au ascultat cu
bună-cuviinţă dumnezeiasca Liturghie părăsesc biserica mai blânzi, mai
milostivi în relaţiile cu oamenii, mai prietenoşi, mai chibzuiţi în ceea ce
fac. De aceea, tot cel ce doreşte să meargă înainte şi să se facă mai bun,
trebuie să fie de faţă cât mai des la Sfânta Liturghie, să o asculte cu
luare-aminte; ea îl edifică şi îl formează pe om, fără să-şi dea seama, puţin
câte puţin. Şi dacă societatea actuală încă nu s-a dezagregat cu totul, dacă
oamenii nu s-au lăsat pătrunşi de totală şi neîmpăcată ură, cauza tainică este
că dumnezeiasca Liturghie îi aduce aminte omului de cereasca, sfânta dragoste
pe care se cuvine să o nutrească faţă de aproapele. De aceea, cel ce doreşte să
se întărească în dragoste, trebuie să fie de faţă cât mai des, cu cutremur, cu
credinţă şi cu evlavie, la sfântul ospăţ al dragostei".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu