Schimbarea lui Isus la faţă: rezultatul unui act de iubire (omilie)

Transfigurarea

 

Luca (9,28b-36) - În timpul acela, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. Ei vorbeau despre sfârşitul lui care urma să se împlinească în Ierusalim. Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. Pe când aceştia se depărtau, Petru i-a zis lui Isus: „Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Nu-şi dădea seama ce spune. În timp ce spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică. Atunci s-a auzit din nor un glas: „Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!”. În timp ce glasul răsuna, Isus era singur. Ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute.

 



Omilie

 

Ce a însemnat pentru ucenici?

 

Nu putem înţelege mai nimic din această scenă misterioasă a Schimbării la faţă a lui Isus dacă nu o plasăm în contextul său.

Isus se afla la extremitatea nordică a Palestinei, aproape de izvoarele Iordanului. Acolo el i-a întrebat pe ucenici ce cred oamenii despre el, iar apoi ce anume cred ei înşişi despre el. Şi a primit acel răspuns minunat al lui Petru, în numele său şi, fără îndoială, în numele tuturor apostolilor: „tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. După această proclamare a lui Petru, Isus vorbeşte despre el ca despre Fiul Omului. Şi pentru prima oară el le vorbeşte ucenicilor despre moartea sa.

Spune ucenicilor săi că trebuie să urce la Ierusalim şi că acolo va fi arestat, va suferi mult şi va muri, dar apoi va învia. Discipolii, ne spune Evanghelia nu au înţeles ce anume voia să spună prin „va învia”. Astfel, Petru îi spune lui Isus: „Acest lucru nu ţi se va întâmpla niciodată”. Isus îl numeşte atunci pe Petru Satană: „Pleacă din faţa mea, satană. Tu nu înţelegi care este misiunea mea. Misiunea mea este aceea de a trece prin moarte pentru a ajunge la înviere”. Isus va insista începând cu acel moment asupra exigenţilor impuse celor care vor să-l urmeze. Este un plan de neînţeles.


La şase zile mai târziu, după acest eveniment, se situează episodul schimbării la faţă. Într-o dimineaţă. Isus ia cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi urcă pe munte. Sunt aceeaşi care, câteva săptămâni mai târziu, vor fi martorii agoniei sale, înainte de a fi martori arestării şi procesului său. Isus vrea să le dea un semn care să le permită să reziste în faţa încercărilor care urmau. El ştie că are de luptat pentru ca, în ucenicii săi, să se schimbe mentalitatea, deoarece ei încă se mai gândeau că urmează un Mesia eliberator, politic, care se va ocupa de restaurarea monarhiei în Israel. Pentru a-i ajuta să realizeze în ei această schimbare de mentalitate, el le va arăta o parte din splendoarea sa divină. După ce va muri, vor trebui să-şi amintească de aceste momente de pe Tabor şi să spere în continuare în el.

Ce poate însemna pentru noi astăzi?

Dar pentru noi ce vrea să spună această schimbare a lui Isus la faţă, faţă care devine luminoasă ca soarele? Putem oare intra un pic în această revelaţie misterioasă? Să încercăm!

Pentru a înţelege acest mister, trebuie să facem apel la experienţa noastră umană de bărbaţi, de femei, de tineri. Am văzut, cu siguranţă, fiecare dintre noi un copil în leagăn. Plânge… Dar iată, mama vine şi se apropie de el, îl priveşte şi începe să-i spună vorbe dulci, calde. Copilul se opreşte atunci din plâns. Mama însă continuă să-i spună cuvinte de iubire. Copilul începe acum să-şi mişte picioruşele, iar faţa i se umple de bucurie. El devine transfigurat, bucuros, pur şi simplu pentru că mama lui i-a arătat prin cuvintele ei calzi, că îl iubeşte.

Sau când doi prieteni, de exemplu, se întâlnesc, mai ales dacă nu s-au văzut de mult timp, ei vor schiţa un zâmbet larg. Ei sunt iluminaţi, transformaţi de bucuria acestei întâlniri. În mod similar, atunci când un bărbat şi o femeie îşi exprimă prin cuvinte iubirea lor, ei sunt transfiguraţi.

Această experienţă umană care se repetă deseori în viaţa noastră, este şi experienţa pe care Cristos a trăit-o în ziua Schimbării sale la faţă. Mie personal, acest episod al Evangheliei, mi se pare foarte simplu. În timp ce discipolii săi, fără îndoială, contemplau frumuseţea chipului lui Isus, acesta (ne spune evanghelistul Luca) era deja în rugăciune. Într-un moment, el a regăsit relaţia de iubire care îl lega de tatăl său; el îi spune Tatălui în rugăciune cuvinte de iubire… Acesta este momentul în care Tatăl îi răspunde, de asemenea, prin cuvinte de iubire Fiului său, cuvinte pe care le aud şi ucenicii: „Tu eşti Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată desfătarea”. Şi în cadrul acestui dialog de iubire, chipul lui Isus devine strălucitor. El este „transformat”, pentru că este vorba la mijloc de o relaţie extraordinar de strânsă, o legătură de iubire care îl uneşte pe Tatăl de Fiul. Transfigurarea este rezultatul unui cuvânt de iubire.

Acest lucru nu schimbă, însă, nimic: Isus transfigurat anunţă învierea sa – chipul său înviat va fi tot un chip transfigurat. Dar până atunci, ucenicii vor vedea un Cristos desfigurat, un Cristos care avea să geamă sub lovituri de ură… Un Cristos atât de desfigurat în agonia sa, încât Evangheliile spun că a transpirat sânge… Un Cristos atât de suferind încât se adresează Tatălui său pentru a-l ruga: „Tată, dacă este posibil, îndepărtează acest potir de la mine”! Cristos, a cărui faţă avea să fie desfigurată de suferinţă, vrea să le spună ucenicilor: va veni cu siguranţă învierea, dar mai întâi trebuie să trec obligatoriu prin moarte. Dar iată, acum vă arăt rezultatul acestei „treceri”, cea a învierii: chipul meu transfigurat de iubirea Tatălui meu.

Pentru noi, cei de astăzi, este acelaşi lucru. Avem chipuri, bine-înţeles. Dar aceste chipuri pot fi, uneori, desfigurate de suferinţă, de boală. Pot fi desfigurate, de asemenea, de ură. Chipurile noastre pot fi transfigurate, nu atât de iubirea oamenilor, cât mai ales de iubirea profundă a aceluia care este veşnic: iubirea lui Dumnezeu. Pentru că fiecăruia dintre noi Tatăl ne spune astăzi: „Tu eşti copilul meu preaiubit”. Dar iată drama! Noi nu credem asta. Dacă am crede asta am avea cu siguranţă un chip transfigurat. Să ne gândim la o lampă: dacă ea este stinsă, nu atrage atenţia, e ceva inutil. Dar dacă se aprinde, lampa luminează, luminează totul! Noi, oamenii, suntem exact ca becurile lămpilor. Pentru a nu fi inutili, trebuie să lăsăm să treacă curentul prin noi. Acest curent este iubirea lui Dumnezeu. Dacă vom răspunde acestei iubiri, dacă vom lăsa să treacă curentul iubirii lui Dumnezeu prin noi, atunci feţele noastre vor fi transfigurate chiar şi în momentele de suferinţă. Am avea parte chiar şi atunci de viziunea învierii.

Ceea ce vreau să spun aici merge mult mai departe decât experienţa noastră personală, căci ceea ce este în joc este chiar destinul umanităţii. (...) Am evocat deja chipul desfigurat prin foame, torturi, umilinţe şi multe altele. Există atâtea exemple în lumea de astăzi…!

Dacă milioane de oameni au faţa desfigurată, atunci ceva nu e normal şi nu putem sta liniştiţi. Şi noi avem rolul nostru în a transfigura feţele fraţilor noştri… Destinul umanităţii depinde de fiecare dintre noi, copii, tineri sau adulţi. Depinde de modul în care vom reuşi să ne facem noi înşine instrumente ale iubirii lui Dumnezeu. Trebuie să lucrăm pentru ca acest teren, umanitatea, să devină o lume fraternă, transfigurată de iubire. (Sursa: http://leon.paillot.pagesperso-orange.fr/sommaire.html; pr. Leon Paillot; http://www.amdis.ro/schimbarea-la-fata.html).