Sindromul Down: a cerceta pentru a îngriji. Mărturia prof. Pierluigi Strippoli

„Lumea spune: «Povara bolilor genetice este mare. Dacă s-ar putea elimina precoce aceşti indivizi, s-ar face o mare economie!». Nu negăm că povara acestor boli este mare, atât pentru individul în cauză cât şi pentru societate. Fără a-i mai menţiona pe părinţi! Cu toate acestea, însă, noi suntem capabili să dăm o valoare acelei poveri: este exact povara pe care trebuie să o poarte o societate pentru a rămâne pe deplin umană”.



Geneticianul Jerome Lejeune

Pierluigi Strippoli este profesor asociat de biologie aplicată şi responsabil al Laboratorului de genetică, departamentul de Medicină specială, diagnostică şi experimentală al Universității din Bologna. Este un cercetător care se inspiră din opera ştiinţifică a lui Jérôme Lejeune, geneticianul care a descoperit sindromul Down, doritor să fructifice intuiţiile acestuia cu ajutorul geneticii contemporane.

Domnule profesor Strippoli, cum de v-aţi întâlnit cu opera lui Jérôme Lejeune şi care au fost efectele?

Am început munca de cercetare pe cromozomul 21 în 1998, la puţin timp după ce am intrat în Universitate ca cercetător.

De atunci am început să colaborez cu profesoara Maria Zanotti, care a fost studentă a profesorului Jérôme Lejeune la Paris, în 1967 şi în 1969, şi care a venit la Bologna cu gândul de a cercetata în acest domeniu. La început nu prea eram hotărât să mă ocup de acest domeniu, convins fiind că era deja „plin”. Însă, spre mai marea mea uimire, mi-am dat seama cercetătorii care studiau mecanismele prin care cromozomul 21 provoacă sindromul Down – acolo unde este în mod nefiresc prezent în trei exemplare, în loc de două – foarte puţine comparativ cu frecvenţa şi importanţa acestei boli genetice. Paradoxal, deşi dispunea de puţine resurse, tocmai în cadrul vechiului Departament de histologie, embriologie şi biologie aplicată o colegă din grupul meu, Lorenza Vitale, a reuşit să identifice una dintre genele cromozomului 21 uman, absentă pe harta „completă” a proiectului „Genomul uman”, rezultat ce a fost urmat de alte studii de genetică moleculară vizavi de acelaşi cromozom.

În ultimii ani, totuşi, greutatea aflării fondurilor pentru proiectele noastre de cercetare, cât şi o descurajare de fond, m-au îndepărtat oarecum de interesul faţă de sindromul Down. Însă graţie invitaţiei ce-a mi fost adresată, în martie 2011, la „Lejeune Conference”, Paris, care era promovată de Fundaţia Lejeune, în vederea aflării unei terapii pentru trisomia 21, am putut să o întâlnesc pe Ombretta Salvucci, cercetătoare la Washington şi, prin ea, pe familia prof. Lejeune, având posibilitatea, astfel, să-l cunosc mai bine pe acest medic şi genetician.

Deşi cunoşteam rolul pe care l-a avut în descoperirea, în 1959, a faptului că sindromul Down este provocat de cromozomul 21 în exces şi nu, cum se credea până atunci, de sifilis, alcoolism ori de dezmăţul părinţilor, nu mi-aş fi putut imagina cât de profunde puteau să fie intuiţiile sale ştiinţifice vizavi de posibilităţile aflării unei cure şi, iniţial, descoperirea nu mi s-a părut atât de evidentă încât să fiu stimulat să îmi axez cercetarea în această direcţie, ce în opinia sa „nu atât de costisitoare precum aceea a trimiterii unui om pe lună”.

Încetul cu încetul, însă, am început să-mi dau seama de cât de inteligent şi de plin de umanitate era acel om, medic, pediatru, genetician, om de ştiinţă, soţ şi tată, credincios (am fost frapat să aflu că este pe cale să fie beatificat).

La întoarcere, în avion, am citit o splendidă cărticică „Viaţa este o provocare”, povestea vieţii lui Lejeune scrisă de fiica Clara, de care am rămas profund impresionat.

Consecinţele acestei întâlniri au fost destul de pregnante. Spre exemplu: am început să fiu mai pozitiv în ceea ce priveşte abilităţile noastre medicale, de geneticieni şi bioinformaticieni în vederea continuării muncii de cercetare a lui Lejeune, care s-a trudit până la sfârşitul vieţii sale pentru a înţelege mecanismele prin care cromozomul 21 provoacă simptomele, sperând să afle o cură. După mai mulţi ani de Laborator, m-am întors la Clinică, aşa cum mi-a sugerat doamna Birthe, soţia prof. Lejeune, şi, stând în preajma prof. Guido Cocchi la Spitalul Sf. Ursula din Bologna, am înţeles cum trebuiau dirijate cercetările la Laboratorul nostru, cu profesionalism, şi, în acelaşi timp, am putut să constat bogăţia umană şi afectivitatea copiilor de acolo şi a părinţilor lor. Mi-am dat seama că dereglarea cognitivă nu este pe atât de gravă pe cât se credea, problema prevalentă fiind cea a modului de exprimare verbală, pe care profesorul Lejeune o atribuia unei „intoxicații cronice” a sinapselor cerebrale, cauzată de reacţiile cromozomului în exces. În orice caz, am început să mă implic pentru a strânge fonduri pentru cercetare şi, cu toate că nu m-aş fi aşteptat, cel mai mare interes l-am întâlnit la persoanele fizice şi la instituţiile private (pentru mai multe info vezi: http://apollo11.isto.unibo.it/).

Care este scopul cercetărilor dumneavoastră?

Scopul imediat este acela de a întocmi felurite hărţi structurale şi funcţionale ale cromozomului 21 (uman), examinat fie în ţesuturi normale, fie în celule trizomice, cu scopul identificării genelor „problematice” care duc la dezvoltarea simptomelor. Cred că prin întocmirea acestor hărţi şi, în special, prin compararea lor, vom putea dobândi o cunoaştere mai amănunţită, necesară realizării paşilor succesivi, respectiv clarificarea câtorva mecanisme moleculare prin care cromozomul 21 excesiv provoacă manifestările sindromului. Scopul final este acela de a realiza intervenţii terapeutice pe măsură, plecând de la interacţiunea manifestărilor metabolice, despre care se crede că sunt în mare parte responsabile de apariția simptomelor.

Din nefericire prof. Lejeune nu a putut atrage resurse, pentru a se pleca cu cercetarea în această direcţie, deoarece opinia prevalentă în cadrul comunităţii ştiinţifice de atunci era aceea că problema trisomiei 21 se putea „rezolva” prin diagnoza prenatală şi prin avortul selectiv.

Făcând abstracţie de aspectele etice care reies dintr-o astfel de viziune, este de la sine de înţeles că, prin concentrarea cercetării, a timpului, a forţelor şi a resurselor pe linia îmbunătăţirii metodelor de diagnoză prenatală a s-a ajuns desconsiderarea efortului de aflare a unor cure, direcţie care de fapt reprezintă menirea medicinii, aşa cum reiese din memorabilul discurs susţinut de Lejeune la primirea premiului “William Allan” la San Francisco , la data de 3 octombrie 1969.

În afară de problemele etice care rezultă dintr-o astfel de viziune, este evident că la o simplă analiză a literaturii ştiinţifice că a concentra cercetarea şi, deci, timpul, energia şi resursele pentru a îmbunătăţi metodele de diagnoză prenatală a dus la depunerea unui efort inferior în direcţia aflării unei cure, care de fapt este adevăratul scop al medicinii, aşa cum susţinea Lejeune în momorabilul său discurs la primirea premiului “William Allan” la San Francisco , la data de 3 octombrie 1969.

Care-i stadiul cercetărilor la nivelul diagnozei prenatale vizavi de sindromului Down?

Cercetările privitoare diagnoza prenatală până în prezent au avut ca scop perspectiva avortului selectiv a feţilor cu sindrom Down, în cazul în care testul s-ar fi dovedit pozitiv. Folosirea metodelor invazive, precum viliocenteza şi amniocenteza, duc la o cunoaştere anticipată a diagnozei, însă care nu este de folos pentru sănătatea fătului, ba din contra, măreşte cu 0,6-0,7% posibilitatea avortului (ca urmare a intervenţiei): adică la circa 150 de cazuri, un avort. Iar riscul unor erori de diagnostic, chiar dacă este destul de mic, nu trebuie subestimat.

Există însă noi teste ce vor apărea curând, ce permit diagnoza plecând de la sângele prelevat de la mamă, care conţine oricum molecule de ADN fetal, fără riscul manevrelor invazive. Aceste metode probabil vor face să crească cererea de teste diagnostice prenatale, care de obicei în Europa zilelor noastre deja au drept rezultat practicarea avortului, în circa 90% în care testul confirmă prezenţa trisomiei 21. Actualmente, însă, nu este posibil aşa ceva.

Puteţi descrie activitatea dv. de cercetare şi care-i spiritul ce o însufleţeşte?

În linii mari, din toamna lui 2012 am dat startul la trei proiecte principale, entuziasmați de perspectiva aflării unei cure ameliorative pentru dezabilitatea intelectuală specifică sindromului Down.

„Proiectul genele 21” este deja în desfăşurare şi are drept scop realizarea unei hărţi expresie genică care să clarifice activitatea genelor cromozomului 21.

Am proiectat, realizat şi publicat un software de analiză bioinformatică foarte puternică, TRAM (Transcriptome Mapper), pe care acum îl folosim pentru a identifica genele cromozomului 21, active în cerebel.

Acum punem la punct un proiect asemănător mai mare, „Proiectul Genomul 21”, bazat pe studiul celulelor ce se pot obţine prin prelevarea sângelui de la copii cu trisomie şi, eventual, de la părinţii lor, în vederea unei analize amănunţite, nemaifolosite până acum, a genomului, a transcriptorului şi a metilomului oricărui subiect, coroborat cu strângerea sistematică şi amănunţită a tuturor datelor clinice. Aceste analize sunt foarte costisitoare, însă sperăm să putem studia un număr suficient de subiecţi.

În sfârşit, ne-am gândit să reinterpretăm opera ştiinţifică a lui Lejeune. Recuperăm acum articolele sale ştiinţifice din anii 60 şi până în anii 90, care sunt foarte actuale, în condiţiile în care de obicei în genetică articolele devin învechite doar la câţiva ani. Aceste lucrări sunt un adevărat izvor de intuiţii şi idei ce nu au fost încă verificate şi care în ziua de azi ar putea fie revăzute cu ajutorul mijloacelor genomicii şi al bioinformaticii.

Există o diferenţă netă între normalitate şi patologie atunci când ne referim la genom?

Îmbunătăţirea tehnicilor de cercetare a demonstrat că şi atunci când nu se observă simptome clinice evidente, toţi indivizii umani sunt purtătorii unor mutaţii genetice, mai mult sau mai puţin relevante.

În discursul ţinut la sus-menţionatul Premiul, Lejeune a întrevăzut această situaţie, întrebându-se în ce fel s-ar putea stabili un prag clar, în măsură să facă diferenţa dintre normalitate şi patologie în mozaicism, boală în care o parte dintre celule au set cromozomic normal iar celelalte au trisomie.

Se întreba, în 1969: „Dacă admitem că prezenţa în proporţie de 50% a unor celule anormale este patologică, atunci ce trebuie să spunem de 40, 20 sau 5%?”

Am fost frapat când mi-am dat seama că doar în 2005, Rehen şi colaboratorii săi au demonstrat efectiv că în creierele umane a indivizilor normali 2% din neuroni are trisomia cromozomului 21, iar studiul era limitat doar la un singur cromozom …

Această descoperire surprinzătoare, care a fost confirmată din nou, ne arată cât de greu este să aplici scheme gata făcute, precum conceptul de „perfecţiune”, la realitatea biologică. De fapt noi toţi suntem imperfecţi.

Vreau să mai amintesc, de asemenea, că prof. Lejeune îi numea pe micii săi pacienţi „dezmoşteniţi”, unind în mod genial în acest cuvânt atât condiţia lor biologică de purtători ai unui patrimoniu genetic ereditar problematic cu situaţia socială de abandon în care se află de cele mai multe ori, şi spunea:

„Lumea spune: «Povara bolilor genetice este mare. Dacă s-ar putea elimina precoce aceşti indivizi, s-ar face o mare economie!».
Nu negăm că povara acestor boli este mare, atât pentru individul în cauză cât şi pentru societate. Fără a-i mai menţiona pe părinţi!
Cu toate acestea, însă, noi suntem capabili să dăm o valoare acelei poveri: este exact povara pe care trebuie să o poarte o societate pentru a rămâne pe deplin umană”.

de Anna Fusina
traducere: Adrian Măgdici
sursă: vitanascente.blogspot.it