Sfântul Maximilian Kolbe |
În ajunul zilei Adormirii Maicii
Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui
de Al II-lea Război Mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu
trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria. Pe când mulţimile
credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din
infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz), un suflet
curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul
Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi
mântuirii sufletelor.
Era sufletul preotului polonez
Maximilian Kolbe, care, în ziua de 14 august 1941, după două săptămâni de
înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol, a murit în „celula
morţii" din lagărul de exterminare de tristă amintire. Spre deosebire de
alte victime, aruncate în celula groaznică de o sentinţă teribilă şi
irevocabilă, Maximilian Kolbe a intrat la cererea lui. Se afla la lagărul de la
Auschwitz din luna mai şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus
tratamentului special aplicat preoţilor. Durerile şi insultele, însă, nu i-au
stins curajul şi dragostea faţă de suflete; mulţi deţinuţi şi-au recăpătat
liniştea şi tăria sufletească în faţa morţii, ca şi în faţa vieţii,
ascultându-l pe umilul preot şi primind de la el dezlegarea în sfânta
mărturisire.
Sfântul Maximilian Kolbe în lagăr |
O lege diabolică a lagărului
prevedea că, dacă un deţinut evadat nu era găsit şi readus în termen de 48 de
ore, zece dintre membrii brigăzii din care făcea parte trebuiau să moară prin
înfometare. La sfârşitul lunii iulie, evadează un deţinut din blocul 14, bloc
în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în
termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi
sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin numărătoare până la zece. Între
aceştia, unul începe a plânge, strigându-şi pe nume copiii care-l aşteptau
acasă. Deodată, din rândul celor rămaşi se desprinde chipul străveziu al Părintelui
Maximilian. „Domnule comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez". „Ce
vrei?" „Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N". Era
o cerere nemaiauzită, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera
că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul
întreabă: „Cine eşti?" „Sunt un preot catolic". O clipă de gândire,
apoi răspunsul: „Sunt de acord". Preotul Maximilian se îndreaptă spre
grupul celor 10; Francisc W. se desprinde dintre ei şi intră în rândurile
brigăzii; el va supravieţui războiului, se va întoarce la copiii lui, va da
mărturie lumii despre o sublimă manifestare a dragostei creştine.
Francis Gajowniczek în locul căruia s-a oferit să moară sf. Maximlian Kolbe |
Maximilian Kolbe, împreună cu
ceilalţi nouă, desculţi şi numai în cămaşă, se îndreptară spre buncărul morţii,
căci au fost dezbrăcaţi total şi azvârliţi în celula de beton, fără ferestre şi
fără aerisire. Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum, după câteva ore,
din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni
şi cântări în cinstea Maicii Domnului. Din zi în zi, glasurile deveneau tot mai
slabe, tot mai puţine, până la 14 august, când doar Părintele Maximilian mai
era în viaţă şi conştient; o injecţie cu formol a oprit inima care timp de 47
de ani a bătut neîncetat pentru Fecioara Neprihănită şi pentru mântuirea
sufletelor.
Maximilian Kolbe s-a născut la 7
ianuarie 1894, dintr-o familie de ţesători săraci. La botez, i s-a pus numele
Raimond. Copil fiind, pe când se ruga în faţa unei statui a Maicii Domnului,
Fecioara Maria i-a arătat două coroane, una de trandafiri albi, alta de
trandafiri roşii, şi i-a propus să aleagă. Raimond le-a luat pe amândouă: ele
sunt simbolul vieţii sale de curăţenie sufletească şi de jertfă. După multe
frământări, s-a hotărât să intre în Ordinul Călugărilor Minori Conventuali.
Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat
cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi
de rănile adânci ale prezentului. Pentru a contribui la vindecarea acestor
răni, concepe organizarea unei imense cruciade de rugăciuni şi într-ajutorare
în trăirea vieţii creştine sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite. În ziua
de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei
Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită „Militia Imaculatae", „Oastea
Neprihănitei". Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin
rugăciune şi activitate concretă, să lucreze la cunoaşterea şi imitarea
Fecioarei Neprihănite, Maica lui Cristos, Maica Bisericii. După ce a fost
sfinţit preot, s-a întors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi
de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lângă Varşovia un „Oraş al
Neprihănitei" - „Niepokalanow". Aici, sub conducerea a şase preoţi,
aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi
de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie
şi pace. Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii
în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare. După ce consolidează fundaţia
de lângă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se
petreceau la „Niepokalanow", se duce în Japonia în 1930, împreună cu
câţiva fraţi. Ajung în luna martie, iar în luna mai, luna Mariei, apare în
limba japoneză primul număr al revistei „Cavalerul Neprihănitei". Se
stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care, în 1945, va avea
peste o sută de fraţi. La întoarcerea în ţară, străbate cu trenul întreaga
Rusie. Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută
nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că
prin Ea se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet. În
mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele Maria; la
fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunând
„Ave Maria". Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Maria şi-au
dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar îndeosebi în
încercarea grea a războiului. Când armatele germane au ocupat Varşovia, una
dintre primele măsuri a fost risipirea fraţilor din Niepokalanow şi confiscarea
maşinilor. În luna februarie 1941, Părintele Maximilian este arestat pentru a
doua oară şi aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai, este
transferat la Oswiecim (Auschwitz), unde va primi şi coroana de trandafiri
roşii a morţii de martir. După terminarea războiului, au început demersurile
pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974, Papa Paul al
VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor", iar în anul 1982,10 octombrie,
Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat sfânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu