Adormirea Maicii Domnului (omilie)

Nicolas Poussin (1594, Les Andelys - 1665, Roma),
“L’Assunzione della Vergine”, 1650.

Luca 1,39-56 - În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. ⁴⁰ Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. ⁴¹ Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt ⁴² şi a strigat cu glas tare: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. ⁴³ Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? ⁴⁴ Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. ⁴⁵ Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul". ⁴⁶ Atunci Maria a spus: "Sufletul meu preamăreşte pe Domnul ⁴⁷ şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, ⁴⁸ căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, ⁴⁹ căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, al cărui nume este sfânt. ⁵⁰ Milostivirea lui dăinuie din neam în neam peste cei ce se tem de dânsul. ⁵¹ El arată puterea braţului său; risipeşte pe cei mândri în inima lor. ⁵² Dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi înalţă pe cei smeriţi. ⁵³ Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale. ⁵⁴ A sprijinit pe slujitorul său Israel, amintindu-şi de îndurarea sa, ⁵⁵ după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci". ⁵⁶ Şi a rămas Maria trei luni împreună cu Elisabeta; apoi s-a întors acasă.

 

 

 

Omilie

 

1. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos”. Aceste cuvinte îndepărtează enigma existenţei umane: existenţă pentru moarte şi destinată morţii, sau existenţă (= om) pentru viaţă şi destinată vieţii? Desigur, „instinctul inimii sale îl face (pe om) să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă” (GS 18). Numai în lumina învierii lui Cristos omul atinge certitudinea că „Dumnezeu... l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare” (GS 18). Apostolul ne-a zis: „toţi vor primi viaţa în Cristos” din moment ce „Cristos a înviat din morţi, fiind dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat”.

 

Cel dintâi: primul dintr-o serie, începutul unui har care va fi dăruit oricărui om care crede.

 

Celebrând astăzi ridicarea persoanei Mariei în gloria veşnică, în toată realitatea sa, trup şi suflet, noi celebrăm puterea învierii lui Cristos. Acesta nu a voit ca Aceea care l-a născut să fie victima putrezirii din mormânt atunci când şi-a terminat zilele pe acest pământ. Maria a fost făcută cu trupul şi sufletul să posede viaţa divină veşnică. În ea victoria lui Cristos asupra morţii a fost deja atestată în toată splendoarea sa. Preamărind-o astăzi pe Maria, noi mărturisim credinţa noastră în învierea lui Cristos ca şi cauză exemplară a victoriei noastre asupra morţii.

 

2. Meditând prima lectură, suntem instruiţi de cuvântul lui Dumnezeu că victoria lui Cristos asupra morţii are loc în cadrul istoriei acolo unde încă mai lucrează puterea morţii. Există o luptă continuă cu forţele răului, care traversează lumea şi marchează inima oamenilor, împotrivindu-se lui Cristos: „în el era Viaţa şi viaţa era lumina oamenilor: lumina străluceşte în întuneric, dar întunericul n-a cuprins-o” (In 1,4-5).

 

Istoria noastră, istoria de astăzi se configurează deci ca o luptă între două civilizaţii: civilizaţia vieţii, civilizaţia morţii. „Balaurul stătea în faţa femeii care trebuia să nască, gata să-i înghită copilul, după ce îl va naşte”. Stana caută să elimine din istoria umană şi din viaţa fiecărui om relaţia cu Cristos, autorul vieţii, pentru a impune împărăţia morţii.

 

Unde are loc această confruntare dintre cele două civilizaţii: a morţii şi a vieţii? În primul rând în conştiinţa morală a oricărei persoane. „Eu am pus înaintea ta viaţa şi moartea” spune Domnul fiecăruia dintre noi, „binecuvântare şi blestem; alege aşadar viaţa... iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând de glasul lui şi ţinându-te unit de el” (Dt 30,19-20). Construirea uneia sau a alteia dintre civilizaţii îşi află originea în judecăţile conştiinţei noastre şi ale calităţii morale a alegerilor care decurg de aici. Nu este nici o îndoială că conştiinţa multor oameni este întunecată astăzi de o profundă criză de adevăr din care se naşte în primul rând civilizaţia morţii: reducerea distincţiei bine-rău şi util-periculos; negaţia că există o ordine morală independentă de opiniile noastre.

 

Dar confruntarea are loc şi la nivelul instituţiilor publice. „Balaurul vrea să înghită copilul, după ce îl va naşte”. Este figura lui Cristos pe care Maria îl naşte la „plinătatea timpului” (Gal 4,4) şi pe care Biserica trebuie în continuu să-l ofere oamenilor în diferitele epoci ale istoriei. Dar într-un fel este şi figura oricărui om, a oricărui copil, a oricărei creaturi slabe şi ameninţate, pentru că – aşa cum ne aminteşte Conciliul – „cu întruparea sa fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit mod cu fiecare om”. Tocmai în „trupul” fiecărui om, Cristos continuă să se reveleze şi să intre în comuniune cu noi, aşa că refuzarea vieţii omului, în diferitele sale forme, este cu adevărat refuzarea lui Cristos” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Evangelium Vitae, 104). Refuzarea vieţii omului este astăzi instituţionalizată prin legea care legitimează avortul, în cererea de a legitima eutanasia, în organizarea economică incapabilă să asigure cele două drepturi fundamentale ale omului chiar sărac: dreptul la viaţă şi la sănătate.

 

Maria înălţată la cer este „semn de mângâiere şi de speranţă sigură” că puterile morţii au fost deja înfrânte. În timp ce noi suntem încă în această confruntare, prin Euharistie suntem făcuţi părtaşi la viaţa lui Cristos, suntem siguri că ajungem cu Maria în gloria învierii.

 

(Sursa: Carlo Caffarra [15.08.2001]; trad. pr. Isidor Chinez).