Căpitanul, uitându-se mirat, m-a întrebat:
- Aşa de mult îţi iubeşti Biblia?
De bucurie, nu eram în stare să răspund nimic, numai
plângeam.
El continuă:
- Şi eu, frate, citesc în fiecare zi Evanghelia.
Zicând aceasta, şi-a desfăcut mantaua şi a scos o mică
Evanghelie, tipărită la Kiev, îmbrăcată în argint.
- Şezi, şi am să-ţi povestesc ce m-a făcut să citesc
Evanghelia. Să ni se aducă cina aici! ceru el.
Ne-am aşezat la masă, şi căpitanul a început să povestească:
- Din tinereţe am intrat în armată, dar nu în garnizoană.
Îmi cunoşteam slujba şi eram iubit de şefii mei, fiind un locotenent corect.
Dar eu eram tânăr, prietenii, de asemenea. Spre nenorocirea mea m-am deprins să
beau, până am căpătat patima beţiei. Când nu eram beat, eram un ofiţer corect,
dar când începeam să beau, câte şase săptămâni nu mă trezeam. Multă vreme
comandanţii mei m-au răbdat, însă, pentru o insultă adusă şefului, am fost
degradat pentru trei ani şi transferat ca soldat în altă garnizoană. Dacă nu mă
îndreptam şi nu mălăsam de băut, mă aşteptau cele mai aspre pedepse.
Oricât mă sileam să mă înfrânez şi oricât căutam să mă
tămăduiesc, nu puteam să mă las deloc de patima mea şi de aceea şefii mei
căutau să mă transfere într-un batalion disciplinar. Auzind aceasta, nu mai
ştiam ce să fac. Într-o zi şedeam pe gânduri în cazarmă. La un moment dat intră
la noi un călugăr, care aduna bani pentru construirea unei biserici. Dădea
fiecare cât putea. Monahul, apropiindu-se de mine, m-a întrebat: „De ce eşti
atât de mâhnit?” Iar eu, intrând în vorbă cu el, i-am istorisit necazul meu.
Monahul, înţelegând situaţia mea, mi-a zis: „Acelaşi lucru s-a întâmplat cu
fratele meu şi iată ce l-a ajutat: duhovnicul i-a dat o Evanghelie,
poruncindu-i cu străşnicie ca, atunci când îi va veni pofta de băutură, să
citească de îndată un capitol din Evanghelie. Dacă din nou îi va veni pofta, să
citească, mai departe, capitolul următor. Astfel, într-un timp destul de scurt,
patima a dispărut şi, iată, sunt cincisprezece ani de când nu ia în gură nici o
picătură de băutură. Fă şi tu aşa! Eu am o Evanghelie, dacă vrei, ţi-o aduc”.
Ascultând toate acestea, i-am zis:
- Cum poate să-mi ajute Evanghelia ta, când nici una din
străduințele mele, nici medicamentele n-au putut să mă oprească de la băutură?
I-am vorbit astfel pentru că nu citisem niciodată
Evanghelia.
- Nu vorbi aşa, mi-a răspuns monahul, te încredinţez că-ţi
va folosi.
A doua zi, monahul mi-a adus într-adevăr Evanghelia. Eu am
deschis-o, m-am uitat, am citit şi i-am zis:
- Nu pricep nimic din ea. Nici nu sunt deprins să citesc
litera bisericească.
Monahul a încercat din nou să mă convingă că înseşi
cuvintele Evangheliei au o putere harică,fiindcă în ea se află scris ceea ce a
grăit însuşi Dumnezeu.
- Citeşte-o numai cu stăruinţă, chiar fără să înţelegi. Un
sfânt părinte a zis: ”Dacă tu nu înţelegi cuvântul lui Dumnezeu, totuşi demonii
înţeleg ceea ce citeşti şi se cutremură”. Iar patima beţiei se naşte din
imboldul demonilor. Şi iată ce-ţi mai spun: sfântul Ioan Gură de Aur scrie că
”însăşi camera în care se găseşte o Evanghelie înspăimântă duhurile
întunericului şi devine inaccesibilă pentru cursele lor”.
Nu mi-aduc aminte ce bani i-am dat monahului, dar am luat
Evanghelia, am aşezat-o în cufăr împreună cu celelalte lucruri şi am uitat-o
acolo. După câtăva vreme mi-a venit o poftă nebună să beau. Atunci am deschis
repede cufărul, ca să scot banii şi să fug la cârciumă. Cel dintâi lucru ce
mi-a ieşit înaintea ochilor a fost Evanghelia, care mi-a adus aminte în chip
viu de toate cele spuse de monah. Am deschis cartea şi am început să citesc
capitolul I de la Matei. Citindu-l până la capăt nu am înţeles nimic, dar din
nou mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus monahul: „Nu-i nimic că nu înţelegi,
citeşte-o numai cu stăruinţă”. Am mai citit un capitol şi l-am înţeles mai bine.
Am citit până la ora stingerii, când nimeni nu mai avea voie să iasă; astfel,
în seara aceea n-am mers la băutură.
Sculându-mă dimineaţa şi pregătindu-mă să mă duc la cârciumă,
mă gândii: „Ce-ar fi dacă aş mai citi un capitol din Evanghelie?”
Îl citii şi nu m-am mai dus. Când îmi veni pofta de băutură,
iar am început să citescşi m-am uşurat. Acest lucru m-a îmbărbătat şi ori de
câte ori eram îndemnat să beau, citeam câte un capitol din Evanghelie. Cu cât
citeam, cu atât mă uşuram şi, în sfârşit, îndată ce am terminat cele patru
Evanghelii, patima beţiei mi-a dispărut cu totul, încât m-am dezgustat de
băutură. Sunt douăzeci de ani de când nu mai beau.
Toată lumea s-a mirat de o asemenea schimbare petrecută cu
mine. După trei ani am fost din nou avansat în gradul de ofiţer, mai târziu, în
gradele următoare şi, în sfârşit, am fost numit comandant. M-am căsătorit, am
nimerit o femeie bună, am adunat ceva avere şi acum, slavă Domnului, trăim bine şi,
pe măsura puterilor, îi ajutăm pe săraci şi îi primim pe străini. Am şi un fiu,
ofiţer; e băiat bun.
De când m-am vindecat de beţie, am făcut o făgăduinţă, ca în
fiecare zi, în toată viaţa mea, să citesc Evanghelia, anume câte un evanghelist
pe zi, fără să ţin seama de vreo piedică. Aşa fac acum. Dacă se întâmplă să am
prea multe treburi în legătură cu serviciul şi mă obosesc prea tare, atunci
seara, la culcare, o rog pe soţia mea sau pe fiul meu să-mi citească o
Evanghelie şi astfel îmi împlinesc această pravilă fără întrerupere. Drept
recunoştinţă şi spre slava lui Dumnezeu am îmbrăcat această Evanghelie în
argint curat şi o port întotdeauna la pieptul meu. (Pelerinul rus).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu