Omul în căutarea sensului vieţii (1)

 

 

Îmi amintesc de un doctor american care m-a întrebat odată, în cabinetul meu din Viena:

- Doctore, de fapt sunteţi psihanalist?

La care eu am replicat:

- Nu sunt psihanalist; să spunem mai degrabă că sunt psihoterapeut.

Dar el a continuat să mă întrebe:

- Şi cărei şcoli îi aparţineţi?

I-am răspuns:

- Am propria mea teorie; se numeşte logoterapie.

- Aţi putea să-mi spuneţi într-o singură frază ce se înţelege prin logoterapie? m-a întrebat el. Sau care este deosebirea dintre psihanaliză şi logoterapie?

- Desigur, i-am spus, dar mai întâi aţi putea să-mi spuneţi dumneavoastră într-o singură frază care este esenţa psihanalizei?

Iată ce mi-a răspuns:

- În timpul psihanalizei, pacientul stă întins pe o canapea şi istoriseşte lucruri care uneori sunt foarte neplăcute de mărturisit.

Imediat i-am întors-o, improvizând astfel:

- Iar în logoterapie pacientul trebuie să stea în picioare şi să asculte lucruri care uneori sunt foarte neplăcute.

Desigur, era o glumă, nu o versiune încapsulată a logoterapiei. Totuşi un miez de adevăr exista, întrucât logoterapia, în comparaţie cu psihanaliza, este o metodă mult mai puţin retrospectivă şi introspectivă. Logoterapia se concentrează mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmăreşte să îl dea viitorului său. (Logoterapia este cu adevărat o formă de psihoterapie centrată pe sens.) Totodată, logoterapia rupe cercurile vicioase şi mecanismele de feedback care joacă un rol atât de mare în dezvoltarea nevrozelor. Astfel, autocentrarea[1], tipică nevroticului, este întreruptă, în loc să fie mereu încurajată şi întărită.

Fără îndoială că această afirmaţie reprezintă o simplificare extremă a ceea ce este logoterapia; de fapt, în logoterapie pacientul este confruntat cu sensul vieţii sale şi reorientat către acesta. A-l face să devină conştient de acest sens poate contribui mult la sporirea capacităţii sale de a depăşi nevroza.

Daţi-mi voie să vă explic de ce am ales termenul de „logoterapie" ca nume pentru teoria mea. Logos este un cuvânt grecesc, care înseamnă „sens". Logoterapia sau, aşa cum a fost numită de unii autori, „Cea de a treia şcoală vieneză de psihoterapie"[2], se concentrează asupra sensului existenţei umane si asupra căutării sensului de către om. Conform logoterapiei, această strădanie a omului de a găsi sens în viaţa sa reprezintă forţa motivatoare primă în om. De aceea vorbesc eu despre voinţa de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau, cum l-am mai putea numi altfel, voinţa de plăcere) pe care se centrează psihanaliza freudiană, şi totodată în opoziţie cu voinţa de putere pe care se centrează psihologia adleriană (care foloseşte termenul de „luptă pentru superioritate").

(Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, 109-111).

---

[1] Frankl se referă aici la preocuparea exagerată a pacientului pentru propria persoană, la auto-observarea excesivă, patologică, care duce nu doar la naşterea unor simptome nevrotice care pot fi teribil de invalidante, ci si la formarea unor cercuri vicioase exasperant de rezistente în faţa medicaţiei (v. Viktor E. Frankl, The doctor and the soul) (n. trad.).

[2] Prima şcoală vieneză de psihoterapie îi aparţine lui Sigmund Freud (1856-1939) - psihanaliza, iar cea de-a doua, lui Alfred Adler (1870-1937) – psihologia individuală (n. trad.).