Credința și familia

O zi la Bethleem - de Joseph Brickey

În drumul lui Abraham spre cetatea viitoare, Scrisoarea către Evrei face aluzie la binecuvântarea care se transmite de către părinţi copiilor (cf. Evr 11,20-21). Primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor se află în familie. Înainte de toate, mă gândesc la unirea stabilă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Ea se naşte din iubirea lor, semn şi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu, din recunoaşterea şi acceptarea bunătăţii diferenţei sexuale, prin care soţii se pot uni într-un singur trup (cf. Gen 2,24) şi sunt capabili să dea naştere unei noi vieţi, manifestare a bunătăţii Creatorului, a înţelepciunii şi a planului său de iubire. Întemeiaţi pe această iubire, bărbatul şi femeia pot să-şi promită iubire reciprocă printr-un gest care implică întreaga viaţă şi care aminteşte atâtea trăsături ale credinţei. A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susţine şi ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite. Apoi, credinţa ajută la perceperea în toată profunzimea şi bogăţia sa a naşterii copiilor, pentru că face să se recunoască în ea iubirea creatoare care ne dăruieşte şi ne încredinţează misterul unei persoane noi. În felul acesta, Sara, datorită credinţei sale, a devenit mamă, bazându-se pe fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunea sa (cf. Evr 11,11).

La gura sobei (de Vasile Alecsandri)

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte

Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.

Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni

Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;

Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;

Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi

Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,

Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;

Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...

Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă

E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.

Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,

Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

de Vasile Alecsandri

Galileea

Marea Galileei

Tainic ţărm de vis,
zare de-amintiri,
ce fiori porţi tu
în străvechi sclipiri!
Galileea, leagăn sfânt,
jalea ta pe veci s-a frânt,
când a răsărit
Lumina pe pământ!


Tainic ţărm de vis,
glorios liman,
parcă iar se-aud
Simon şi Ioan...
Dintr-un timp de mult apus,
peste-al apei piept răpus,
parcă iar se-arată
paşii lui Isus...

Tainic ţărm de vis,
zări de largi furtuni,
parcă iar se-aud
psalmi şi rugăciuni.
Parcă iarăşi zboară-n vânt
glasul unic, glasul sfânt,
glasul care-aduce
pace pe pământ.
 
Costache Ioanid

Sfântul Toma de Aquino, preot, învățător al Bisericii

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274)

http://isichi.wordpress.com/2013/10/21/reflectie-asupra-mantuirii-in-summa-theologica-a-sf-toma-de-aquino/

 

Toma s-a născut spre sfârşitul anului 1225, în familia contelui de Aquino, în castelul Roccasecca. La vârsta de 18 ani, a intrat în Ordinul Predicatorilor al Sfântului Dominic; şi aceasta împotriva voinţei tatălui său şi a fraţilor săi, care au încercat chiar să-l răpească din mănăstire. Şi-a completat formaţia culturală la Colonia, la şcoala Sfântului Albert cel Mare şi la Paris. În centrul universitar parizian, a devenit docent în filozofie şi teologie; a mai predat la Orvieto, Roma, şi Neapole.

 

Liniştit şi tăcut (la Paris era poreclit „boul mut"), cu o constituţie de obez, fire contemplativă şi dăruit rugăciunii, respectuos faţă de toţi şi iubit de toţi, Toma era, mai presus de toate, un intelectual. Fără încetare cufundat în studiu, adesea pierdea noţiunea timpului şi a spaţiului.

 

Odată, pe când traversa marea într-o corabie, nu şi-a dat seama nici de furtuna teribilă ce se iscase, nici de legănarea primejdioasă a corăbiei, atât era de cufundat în lectură. Lecturile pe care le făcea nu au rămas sterile, nici nu au format un scop în sine. Deviza lui: „contemplata alis tradere" - „să împărtăşeşti altora rodul reflexiilor tale" s-a concretizat într-un număr mare de cărţi, realizate aproape în mod miraculos, dacă ţinem seama că moartea l-a cules încă tânăr, la vârsta de 48 de ani.

 

A murit în dimineaţa zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cisterciană din Fossanova, în drum spre Conciliul Ecumenic din Lyon, convocat de Papa Grigore al X-lea. Opera lui cea mai însemnată este Summa Theologica - „Enciclopedia teologiei", scrisă într-un stil simplu şi precis, cu o limpezime de cristal, susţinută de o extraordinară putere de sinteză. Când, în anul 1323, Papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, s-au găsit unii care să obiecteze că Toma nu a făcut minuni nici în viaţă, nici după moarte; Papa le-a răspuns cu o frază rămasă celebră: „câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a săvârşit".

 

Începând din secolul al XV-lea, a început să fie numit Doctor Angelicus - „Doctor îngeresc". Rolul fundamental pe care îl acordă inteligenţei nu se transformă într-un intelectualism abstract, scop în sine însuşi. Gândirea este condiţionată de iubire şi iubirea condiţionează gândirea. Dante, unul dintre primii tomişti, traduce astfel în poezie conceptul tomist de inteligenţă - beatitudine: „Lumină intelectuală plină de iubire - iubire de adevăr plină de bucurie...". Gândirea Sfântului Toma a fost timp de secole baza formării filozofice şi teologice a seminariştilor, şi în timpurile noastre a cunoscut o puternică înflorire prin opera Papei Leon al XIII-lea şi a filozofului francez Jocques Maritain. Mai mult decât marea „Summa", lucrările mai mici teologice, pastorale şi spirituale, rămân mereu actuale şi sunt în continuare retipărite.

 

Numele Toma, purtat şi de apostolul care şi-a meritat supranumele de „necredinciosul", este de origine ebraică şi înseamnă „geamănul". E posibil ca apostolul lui Isus să fi avut un frate geamăn, lucru pe atunci rar şi considerat semn divin; faptul i-a permis ca între apostoli să se definească cu acest calificativ. Nu este exclus ca acest nume să ne sugereze ideea că un creştin, prin botez ,devine frate geamăn al lui Cristos; un gând dătător de lumină şi curaj. (Susa: http://www.arcb.ro/index.php?view=details&id=28%3Asf-toma-de-aquino-pr-inv&option=com_eventlist&Itemid=198).

Gândul zilei

 

„Căci sfinţenia,

atâta vreme cât nu a realizat unitatea totală a omului,

 implică totdeauna un fel de dedublare –

o luptă între centrul divin al sufletului

şi pasiunile cărnii şi ale eului.

Dar dacă această dedublare se face rău,

dacă – precum în operaţia unui cancer –

câteva celule impure

(orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni)

rămân amestecate cu sâmburele divin,

atunci, dualismul «sfântului» devine

cel al unui actor care joacă un rol eroic,

iar cultul perfecţiunii degenerează

în reprezentaţie teatrală”

( Thibon G., L'ignorace étoilée, Fayard, Paris 1974,

tr. rom., Ignoranţa înstelată, Humanitas,

Bucureşti 2003, 65).

Job - Chant grégorien de l'abbaye de Fontfroide

Duminica a III-a TPA (A): Ca ucenici se întâlnesc cu lumea (omilie)

„Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!” (Mt 4,20)

 

Evanghelia – Mt 4,12-23: ¹² Auzind că Ioan a fost dat să fie închis, [Isus] a plecat în Galileea. ¹³ Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ținuturile lui Zabulon și Neftali, ¹⁴ ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia, care zice: ¹⁵ Pământ al lui Zabulon și pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor! ¹⁶ Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care stăteau în regiunea și în umbra morții le-a răsărit o lumină. ¹⁷ De atunci a început Isus să predice și să spună: „Convertiți-vă: s-a apropiat împărăția cerurilor!”. ¹⁸ Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi frați: pe Simon, cel numit Petru, și pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare, căci erau pescari, ¹⁹ și le-a spus: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!” ²⁰ Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. ²¹ Plecând de acolo, a văzut alți doi frați, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, și pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-și năvoadele, și i-a chemat. ²² Iar ei, părăsind îndată barca și pe tatăl lor, l-au urmat. ²³ El străbătea toată Galileea, învățând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăției și vindecând orice boală și orice suferință în popor.

 

Omilie

Isus începe slujirea sa după ce a aflat că „Ioan fusese atestat”. O notă care merge dincolo de simpla semnificaţia cronologică. Este deja o prefigurare a sorții pe care o aşteaptă Isus: ca toţi profeții, ca şi Ioan Botezătorul, și Isus suferă martiriul. Era logic că așteptarea anunțului mesianic să provină din centrul iudaismului, adică de la Ierusalim, și iată în schimb pornește de la o regiune periferică, din Galileea, disprețuită și contaminată de păgânism. Dar tocmai ceea ce constituie o surpriză este pentru Matei împlinirea unei vechi profeţii şi semnul revelator al mesianității lui Isus: un mesianism universal care rupe orice forma de particularism.

Anunțul lui Isus – un anunț obișnuit, repetat („de atunci a început Isus să predice”) – este rezumat de Matei într-o formă extrem de concisă: venirea Împărăției („Împărăției lui Dumnezeu este aproape”) și imperativul moral ce urmează („convertiți-vă”).  

Episodul chemării primilor ucenici se petrece pe malul mării, unde Isus mergea și unde oamenii erau învățați cu lucrul. Apelul lui Dumnezeu atinge oamenii în ambientul lor natural, la locul lor de muncă.

Nici un cadru sacru pentru chemarea primilor ucenici, dar scenariul lacului și fundalul unei vieții dure de zi cu zi. Trăsăturile esențiale a acestei relatări sunt patru.

Mai întâi: centralitatea lui Isus. A lui este inițiativa (văzu, zise lor, îi chemă): nu este omul care se autopropune ca discipol, dar este Isus care transformă omul într-un ucenic. Apoi discipolul nu e chemat să ia în stăpânire o doctrină, nici chiar un proiect de existență, ci să solidarizeze cu o persoană („urmează-mă”). În primul rând acolo este un atașament față de persoana lui Isus.

În al doilea rând: ucenicia cere o detașare profundă. Iacob și Ioan, Petru și Andrei lasă năvoadele, lasă barca și pe tatăl lor. În alte cuvinte, lasă meseria și familia. Meseria reprezintă siguranța și identitatea socială, tatăl reprezintă propria rădăcină. Cum se vede este vorba de o despărțire radicală.

În al treilea rând: începând de la apelul lui Isus, urmarea se exprimată prin două mișcări (a lăsa și a urma) care indică o schimbare a centrul vieţii. Apelul lui Isus nu se află într-un stare, ci într-un drum.

În al patrulea rând: coordonatele ucenicului sunt două: comuniunea cu Cristos („urmează-mă”) și o alergare prin lume („vă voi face pescari de oameni”). Cea de-a doua provine din prima. Isus nu îi pune pe ucenicii săi într-un spațiu separat: îi îndrumă pe străzile oamenilor. (don Bruno Maggioni [23.01.2005], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3692).

  

 

Creştinismul fără Întrupare

 

Unul dintre lucrurile cu adevărat serioase din viaţa unui creştin, atât de serios încât poate lăsa loc pentru umorşi echilibru, aşa cum sugerează C.S. Lewis când citează sfatul lui William Dunbar: „Pe Domnu-ascultă-l, fii voios,/ nu da pe lume nici un os“, este prezenţa centrală a Mântuitorului în propria viaţă. Cristos nu este doar începutul şi sfârşitul istoriei creaţiei şi umanităţii, ci se cuvine recunoscut şi ca un Rege interior al fiecărui creştin. El nu pretinde, totuşi, o recunoaştere standard a regalităţii sale, numai prin purtarea unor veşminte clericale sau călugăreşti sau printr-o adoptare conformistă a pietăţii, ca şi când ai purta o uniformă confesională. O vocaţie creştină este un „da“ care deschide „uşa“ către Cristos-Regele (Ap 3,8) atunci când mărturiseşte disponibilitatea omului de a se pune la dispoziţia planurilor sale, după modelul Mariei (Lc 1,38). Ea încetează să mai fie astfel când trădează mai curând mediocritatea, stilul lui „lasă-mă să te las“ sau ceea ce Cardinalul De Lubac numea „mondenitatea spirituală“ – o corupere „religioasă“ a vocaţiei incomode de a-l căuta şi a-l sluji pe Dumnezeu, prin adoptarea unui stil de viaţă hedonist, dar „corect religios“, sau a unui triumfalism eclezial ce se manifestă, de pildă, prin participarea asiduă la reuniuni bisericeşti sau la mese festive cu înalte figuri clericale sau prin scrierea unor panegirice despre discursurile acestora.

Dar ce înseamnă pentru un creştin a recunoaşte centralitatea lui Cristos?

 

Înseamnă, în primul rând, a crede că Dumnezeu s-a apropiat definitiv de om prin Întrupare, dezvăluindu-i demnitatea lui filială, şi a căuta mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu, ce este inefabil prezentă aici şi acum. Aşa cum explică De Lubac în celebrele sale Paradoxuri [Paradoxes], „Împărăţia lui Dumnezeu este realitatea spirituală, interioară şi eternă“ şi nu poate fi identificată cu „ordinea creştină a lucrurilor“, ce „aparţine încă domeniului lucrurilor obiective, al lucrurilor exterioare care se petrec în timp“, făcând parte din „conturul lumii trecătoare“. Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi, aşadar, identică cu structurile administrative ecleziale, ce sunt umane şi efemere, sau cu o logică a „puterii“ specifică şi autorităţilor religioase – şi nu doar celor politice. Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie a fost inacceptabilă tocmai pentru cărturarii Legii şi arhiereii (sacerdoţii) timpului şi pentru puterea politică (Irod), fiind accesibilă în schimb celor simpli şi marginali (păstorii) şi păgânilor care practicau o „magie“ scandaloasă din perspectiva Legii (magii).

Oare a fost Cristos împărțit? (1Cor 1,13)

Mesajul IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București,

cu ocazia Octavei de rugăciune pentru unitatea creștinilor 2014

Oare a fost Cristos împărțit? (1Cor 1,13)

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor reprezintă o ocazie potrivită de a ne exprima, prin credinţă şi prin rugăciune, dorinţa noastră sinceră de a reface unitatea Bisericii, atât de mult dorită de Mântuitorul nostru. În măsura în care dorim cu adevărat această unitate, textul sfintei Scripturi care ne este propus ca temă de reflecţie, ne ajută să regândim bazele acestei unităţi aşa cu a înţeles-o şi a propus-o sfântul apostol Paul Bisericii din Corint, Biserică ce trăia experienţa dureroasă a destrămării:

Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiți toți în armonie și să nu fie între voi dezbinări, ca să fiți desăvârșiți în același cuget și în aceeași simțire... Când între voi există invidie și ceartă, nu sunteți oare [oameni] de carne...? Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul", iar altul: „Eu al lui Apolo", nu sunteți voi oameni? Oare a fost Cristos împărțit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?...

Potrivit acestui text, unitatea Bisericii se fondează în pătimirea lui Isus Cristos răstignit şi în participarea fiecărui credincios la moartea şi învierea Mântuitorului prin botezul pe care l-a primit. O astfel de participare spirituală şi sacramentală la moartea şi învierea lui Cristos ne adună pe toţi în unitatea Trupului Său mistic unde ochiul nu poate să spună mâinii: „Nu am nevoie de tine" și nici capul picioarelor: „Nu am nevoie de voi" (1Cor 12,21). Dimpotrivă, cine se simte membru al acestui Trup al lui Cristos, va şti întotdeauna, ajutat de lumina Duhului Sfânt, să îşi armonizeze propriile particularităţi şi sensibilităţi la promovarea binelui comun.

Împărtăşind cu toţii acest crez, vă invit să profităm de acest moment de har pentru ca rugăciunea pe care o vom înălţa către Domnul nostru al tuturor să trezească în noi acel simţământ care ne face să ne simţim cu adevărat fraţi.

Cu binecuvântare,

Dr. Ioan ROBU

Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti

 

Pe drumul unităţii în credinţă

Scrisoare pastorală pentru
Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor
18-25 ianuarie 2014

"Oare a fost Cristos împărţit?" (1Cor 1,17)

Sfinţiile voastre,
dragi fraţi şi surori în Cristos.

Anul acesta 2014, tocmai în aceste zile binecuvântate ale lunii ianuarie, când va avea loc tradiţionala Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, se împlinesc 50 de ani de la unul dintre cele mai semnificative evenimente ce a fost şi rămâne la baza parcursului mişcării ecumenice: întâlnirea şi îmbrăţişarea de la Ierusalim dintre cei doi mari ierarhi ai Bisericilor creştine, Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă - papa Paul al VI-lea, desăvârşitorul marelui Conciliu Ecumenic Vatican II, şi Atenagoras I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului - deschizătorii curajoşi ai unui drum frăţesc de apropiere din partea celor două Bisericii creştine surori spre atât de mult dorita şi aşteptata unitate în credinţă.

Acest fapt a fost amintit în ziua de 5 ianuarie 2014 de către papa Francisc, care a hotărât să marcheze evenimentul întâlnirii istorice printr-o vizită specială la Ierusalim, în zilele de 24-26 mai, în spirit de rugăciune, acolo unde cei doi mari ierarhi şi-au dat frăţeasca îmbrăţişare şi s-au rugat pentru unitate în credinţă, unitate atât de mult dorită de însuşi Mântuitorul, care, în cadrul discursului euharistic de la Cina cea de Taină, s-a rugat pentru ucenicii săi "ca toţi să fie una" (In 17,21), îndemnându-i să se iubească unii cu alţii, după cum el i-a iubit şi îi iubeşte (cf. In 15,9-17).

În această fericită şi remarcabilă aniversare, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor din Vatican împreună cu Comisia "Credinţă şi Constituţie" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva ne invită la o perioadă de reflecţii, rugăciuni şi analize, sub titlul: "Oare a fost Cristos împărţit?" (cf. 1Cor 1,1-17).

Ne aflăm, aşadar, toţi cei care credem în Cristos şi dorim să facem parte din Biserica sa, în faţa unui program care răspunde dorinţei lui Cristos, "ca toţi să fie una": apropiindu-ne unii de alţii, dispuşi să dăm ascultare Învăţătorului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Dacă Domnul nostru Isus Cristos se roagă pentru noi, dacă el ne invită necontenit să ne rugăm (cf. Lc 18,1-9; cf. 1Tes 5,17), oare putem să rămânem reci sau să renunţăm la o asemenea dumnezeiască invitaţie, la un asemenea îndemn de a oferi rugăciuni şi cereri în Duh şi în orice timp? (cf. Ef 6,18). Este întrebarea şi invitaţia care au însoţit şi au străbătut întreaga istorie şi care răsună într-un chip deosebit în acest timp, când atâtea primejdii se abat asupra Bisericii şi a lumii.

În lectura tematică din acest an, luată din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 1,1-17, găsim strigătul profund al apostolului către cei din Corint, dar nu numai către ei, ci şi către noi, care trăim drama despărţirii şi a înstrăinării: Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezbinări, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire. De fapt, despre voi, fraţii mei, mi s-a adus la cunoştinţă, de către cei din [casa] Cloei, că între voi sunt certuri. Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: "Eu sunt al lui Paul", "Eu sunt al lui Apolo", "Eu sunt al lui Chefa", "Eu sunt al lui Cristos". Oare a fost Cristos împărţit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi?" (1Cor 1,10-13).

Aceste întrebări şi preocupări însoţesc necontenit conştiinţele oamenilor şi produc atâtea dureri, atâtea nelinişti şi chiar scandaluri. În faţa lor trebuie să descoperim că nu avem decât "un [singur] Domn, o [singură] credinţă, un [singur] botez, un [singur] Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi" (Ef 4,5-6).

Noi toţi, aşadar, suntem ai lui Cristos, căci el singur a murit pentru noi, el singur ne-a lăsat o cale a mântuirii, calea evangheliei. Şi, mai mult, el însuşi ne-a încredinţat unei mame iubitoare şi ocrotitoare, ne-a încredinţat preasfintei Născătoare de Dumnezeu Maria, chiar atunci când se afla pe altarul crucii, ca ea să aibă grijă de noi şi să ne păstreze ca într-o familie unită. Tocmai acest adevăr şi această comoară comună trebuie să fie bucuria noastră, a creştinilor de pretutindeni, şi liantul ceresc care să ne ţină pe toţi în atmosfera aceleiaşi credinţe şi uniţi unii cu alţii în spirit şi adevăr.

În acest spirit de comuniune, cu întreaga Biserică din Occident şi Orient, cu Sfântul Părinte papa Francisc, cu toţi episcopii şi ierarhii Bisericilor noastre, cu toţi fraţii şi surorile noastre în credinţă din ţară şi de peste hotare, ne unim, seară de seară, în bisericile şi capelele noastre, dar şi în familiile proprii şi îndreptăm spre ceruri o rugăciune comună, un strigăt fierbinte pentru unitate, după recomandările stabilite pentru această săptămână de rugăciune de către comisia organizatoare pentru acest an 2014.

La ceste clipe de meditaţii şi de rugăciuni sunt invitaţi şi aşteptaţi toţi cei de bunăvoinţă, astfel încât Cristos cel neîmpărţit să se roage cu noi, prin noi şi pentru noi, ca într-adevăr să ajungem, prin darul lui Dumnezeu, să fim una în credinţă şi în iubire (cf. In 17,21).

Cu părintească şi frăţească preţuire şi dragoste în Cristos,

Iaşi, 6 ianuarie 2014,
Epifania Domnului

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Gândul zilei

Isus ispitit de diavol

 

„Nervii omului au contradicţiile lor,

slăbiciunile lor,

dar logica răului este strictă ca Infernul;

diavolul este cel mai mare dintre

Logicieni – sau poate, cine ştie?

 – Logica însăşi”

(Bernanos Georges, Essais et écrits de combat, II,

„La France contre les robots”, Gallimard,

Paris 1995, 1032).

Sfânta Agneza, fecioară şi martiră

Existenţa acestei foarte tinere martire, care a trăit la începutul secolului al IV-lea, victimă la doisprezece ani a cruntei persecuţii a lui Diocleţian, este foarte documentată. Popularitatea acestei martire şi devoţiunea pe care a trezit-o în orice epocă ne fac să nu considerăm improbabile diferitele legende, transmise prin viu grai şi prin scrieri, din care se inspiră însăşi oficierea liturgică. Urmând o tradiţie greacă, papa Damasus vorbeşte despre martiriul sfintei Agneza pe un rug. Pare însă mai verosimilă afirmaţia poetului Prudenţiu, şi cu el a întregii tradiţii latine, conform căreia tânăra, după ce a fost expusă ruşinii unui loc rău famat, pentru că a refuzat să sacrifice zeiţei Vesta, a fost decapitată printr-o lovitură de sabie.

 

Faptul este comentat astfel de sfântul Ambrozie, căruia îi este atribuit imnul în cinstea Agnes beatae virginis: "Într-un trup atât de mic, era loc unde să răneşti? Fetele de vârsta ei nu pot suporta privirea mâniată a părinţilor, iar înţepătura unui ac le face să plângă: dar Agneza şi-a oferit întregul său trup tăişului sabiei, pe care călăul o izbeşte cu furie asupra ei".

 

În jurul imaginii ei de curăţie şi de statornicie în credinţă, legenda a voit să introducă un fapt care are aceleaşi caracteristici ale istoriei altor tinere martire: Agata, Lucia, Cecilia, introduse, ca şi ea, în canonul roman, care corespunde rugăciunii euharistice I din Liturghier. Conform legendei populare, cel care a atentat la curăţia Agnezei a fost chiar fiul prefectului Romei. Fiind respins, tânărul ar fi denunţat-o drept creştină, iar prefectul Sinfroniu în persoană, după ce i-a poruncit în zadar să-i aducă omagiu zeiţei Vesta, ar fi expus-o într-un bordel. Însă Agneza a scăpat în mod minunat nevătămată de acea infamantă condamnare, deoarece singurul bărbat care a îndrăznit să se apropie de ea a căzut fără viaţă la picioarele sale. (Pe locul, identificat cu circul lui Domiţian, s-a ridicat apoi biserica "Santa Agnesa in Agone").

 

Încăpăţânarea prefectului nu i-a permis să cedeze în faţa minunii, iar tânăra a dat mărturia supremă pentru Cristos prin sacrificiul sângeros al tinerei sale vieţi, miel gingaş şi curat, oferit în dar lui Dumnezeu. Un ritual antic perpetuează amintirea acestui exemplu de puritate. În dimineaţa zilei de 21 ianuarie sunt binecuvântaţi doi miei, oferiţi apoi papei, pentru ca din lâna lor să fie ţesute acele "pallium" destinate arhiepiscopilor. Străvechea ceremonie are loc în bazilica "Sfânta Agneza", construită pe via Nomentana de către Constantina, fiica lui Constantin, în jurul anului 345.

 

(Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Am căutat iubirea...

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara lui.

M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei lui făpturi.

– Dar unde duci străine povara ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât te-apleci?
Am întrebat, drumeţul. Şi el mi-a spus în şoaptă:
– Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

– Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
– Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
– Iubirea?… fu răspunsul străinului. Eu sunt…

de Costache Ioanid

 

(Sursa: http://poeziisiversuri.com/costache-ioanid/am-cautat-iubirea/).

 

Gregorien chefs d'oeuvre (CD1 e CD2)

Duminica a II-a TPA (A): Acea iubire care nu se teme de cruce (omilie)

 

Botezul lui Cristos
de Alessandro Rosi (1627-1697)

 

Evanghelia - Ioan 1,29-34: Mielul lui Dumnezeu. ²⁹ A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el și a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. ³⁰ Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a fost înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. ³¹ Eu nu-l cunoșteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”. ³² Ioan a dat mărturie, spunând: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer și a rămas deasupra lui. ³³ Eu nu-l cunoșteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând și rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». ³⁴ Eu am văzut și am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

 

Omilie

 

În fragmentul evanghelic din această duminică (In 1,29-34) găsim o mărturisire de credință în Cristos care se compune din trei afirmaţii: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In 1,29); „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer și a rămas deasupra lui” (In 1,32); „acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,34).

Afirmaţia pe care o consideră mai importantă este prima: iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Unii văd pe fondalul acestei imagini mielul pascal despre care se vorbeşte în Cartea Exodului (12,1-28). Alţii văd o referire la jertfire de fiecare zi a unui miel la templu (Ex 29, 38-46). În sfârşit, unii văd în Mielul lui Dumnezeu pe Servitorul lui Dumnezeu despre care vorbeşte Is 53,7. Această ultimă referinţă mi se pare mai semnificativă. Mielul este imaginea unei ascultări şi a unei iubiri care merg până la cruce. Mielul este imaginea Slujitorului lui Dumnezeu care ia asupra sa – ridicând – păcatul poporului. Verbul pe care îl foloseşte Ioan înseamnă „a purta”, „a lua pe spatele său” şi totodată „a şterge”, „a distruge”. Amândouă sensurile sunt prezente. Motivele subliniate în mod special de Is 53 sunt: nevinovăţia Servitorului şi solidaritatea sa cu cei păcătoşi.

Două motive sunt prezente în gestul lui Isus care vine să se boteze: el nu se îndepărtează de poporul păcătos, dar se confundă cu el, deşi are conştiinţe propriei nevinovăţii şi a propriei origini divine. Astfel întruparea iese mult în relief: înţeleasă nu doar ca un a se face om, dar ca solidaritate deplină cu oamenii şi cu istoria lor. Proclamarea Botezătorului: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In 1,29) are în spate al patrulea imn al Servitorului lui Dumnezeu.

Prima lectură aleasă de liturgie este însă un alt text, şi este din al treilea imn al Servitorului Domnului (Is 49,3-6). Şi aici găsim unele trăsături care precizează ulterior fizionomia lui Isus şi a misiunii sale. Servitorul ia cuvântul pentru a arăta propria alegere, funcţia sa de predicator şi dificultăţile pe care le întâlneşte în activitatea sa. Datoria sa este de a-l aduna pe Israel şi de a fi mediator de salvare pentru toţi oamenii. Revin teme cunoscute: gratuitatea alegerii din partea lui Dumnezeu (iubit din sânul mamei), o misiune de vestire şi de eliberare, cu dimensiune universală. Servitorul este umilit cu poporul său (sclavul tiranilor, în exil), dar va fi glorificat în mijlocul poporului său în faţa tuturor naţiunilor. (don Bruno Maggioni [16.01.2005], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3671).

 

Sfântul Anton, abate

 

De la monahul cel mai ilustru al Bisericii antice, mort ca ultracentenar (250-356), ne-a parvenit unul dintre cele mai frumoase exemple de biografie. Autorul este sfântul Atanasie, care era prieten şi ucenic devotat al lui Anton. Biograful nu a omis nici un amănunt care ar fi putut lumina personalitatea sa, obiceiurile, caracterul, operele şi gândirea întemeietorului monahismului. Născut la Come, în centrul Egiptului, la douăzeci de ani Anton a părăsit toate lucrurile, pentru a urma la literă sfatul lui Isus: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai...". S-a refugiat mai întâi într-o regiune pustie şi neospitalieră, printre mormintele antice părăsite şi apoi pe ţărmurile Mării Roşii, unde a dus timp de optzeci de ani viaţă de anahoret.

 

Experienţa "pustiului", în sensul real sau figurat, este de acum o metodă de viaţă ascetică, constând în austeritate, jertfă şi o extremă singurătate: sfântul Anton a fost, dacă nu iniţiatorul, atunci exemplul cel mai renumit şi stimulant. Într-adevăr, deşi nu a scris nici o regulă de viaţă monastică nici nu i-a încurajat pe alţii să-l urmeze în pustiu, Anton a avut o mare influenţă mai întâi printre contemporani, iar apoi în toată Biserica.

 

Chemarea extraordinarei sale aventuri spirituale, deşi lipsită de mass-media şi de rapidele comunicări moderne, s-a răspândit atât de mult, încât din tot Orientul călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi chiar bolnavi şi săraci, alergau la el, pentru a primi sfaturi sau îmbărbătare. Însuşi Constantin şi fiii săi au fost în contact cu sfântul anahoret. Deşi preferând singurătatea şi tăcerea, Anton nu s-a sustras obligaţiilor sale de creştin angajat de a revărsa asupra altora darurile cu care Dumnezeu copleşise sufletul său: de două ori a părăsit locul său de eremit, pentru a merge la Alexandria, ştiind că prezenţa sa dădea curaj creştinilor persecutaţi de Maximinus Daia. A doua oară, s-a dus, la invitaţia sfântului Atanasie, pentru a-i îndemna pe creştini să rămână credincioşi învăţăturii stabilite la Conciliul de la Niceea (325).

 

Nu putem vorbi despre acest luminat "contestator" fără a aminti despre ispitele care tulburau singurătatea sa în pustiu şi care au oferit unor pictori ca Domenico Morelli prilejul de a-l picta printre femei neruşinate: sfântul Anton a fost într-adevăr ţinta multor ispite ale celui rău care îi apărea sub chipuri angelice, umane şi bestiale. Acest sfânt foarte uman, deşi sub chipul auster al anahoretului, este foarte venerat ca protector al animalelor domestice, umilul rol care-l face şi acum popular şi iubit.


(Sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp; Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

Actualitatea Creștină, nr.1 (2014) - PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2014/01/actualitarea-crestina-nr-1-2014.pdf

Papa Francisc...

 

Papa „a rupt cu tradiția” căci s-a plecat în fața

Regina Rania a Iordaniei

în timp ce ea și soțul ei, regele Abdullah,

a fost în vizitat în Vatican (30 august 2013).

Protocol, de obicei, dictează că vizitatorii de la Vatican

să se plece în fața papei și nu invers.

 

 

Sursa: http://chinezisidor.tumblr.com/post/73323291538/lolshtus-dude-this-pope-omule-acest-papa

 

 



Ca şef al Statulul Vatican, nu mai vorbim ca lider al lumii (1,2 miliarde de catolici), protocolul prevede ca vizitatorii să se plece în fața papei. Dar Papa Francisc s-a plecat în fața Regina Rania a Iordaniei în timp ce ea și soțul ei, regele Abdullah, a fost în vizitat la papa în Vatican (30.08.2013). „Până în secolului al XIX-lea vizitatorii sărutau pantofi papei, tradiţia este în continuare că toţi vizitatorii, și femeile incluse, să se încline în fața papei, dar Papa Francisc se comportă aşa cum a făcut înainte de a fii devenit papa şi nu este interesat de protocol”, a spus un înalt oficial din Vatican (The Daily Telegraph). Nu este prima dată când papa a evitat o formalitate atunci când primeşte vizitatori.

Sursa: http://www.telegraph.co.uk/news/religion/the-pope/10276319/Pope-breaks-with-protocol-by-bowing-to-Queen-Rania-of-Jordan.html

Răsai asupra mea (de Mihai Eminescu)

Mama tuturor popoarelor,
roagă-te pentru noi!

Răsari asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
 

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
 

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

de Mihai Eminescu

 

 

 

 

Misterul răului şi speranţa după Edith Stein

Edith Stein (1891-1942)

Edith Stein, sfânta carmelitană convertită de la iudaism şi martirizată la Auschwitz în 1942, este una dintre personalităţile cele mai strălucitoare şi mai multiforme ale lumii filosofice din prima parte a secolului al XIX-lea. O figură ce reprezintă şi icoana timpului său, deoarece traversează infernul Shoah-ului, al cărei victimă devine, şi paradisul convertirii care i se deschide pe 1 ianuarie 1922, când itinerariul său cultural şi existenţial se transfigurează în cel Înviat, imens, Rug Arzător al Mântuirii oferite de Cristos.

 

În aceste zile, a fost republicată de editura „Queriniana” a X-a ediţie a conferinţei ţinute în 1931, la Ludwigshafen (în landul Renania-Palatinat, Germania), de către filozoful, psihologul şi educatoarea germană, pe tema întrupării şi naşterii lui Isus (Edith Stein, „Misterul Crăciunului. Întruparea şi umanitatea”, Brescia, 2013). O meditaţie care permite explorarea incredibilei adâncimi a misterului Adventului şi a actualităţii sale în vieţile oamenilor şi în istoria tuturor societăţilor.

În realitate, aşa cum afirmă pe parcursul întregului său text, Copilul Divin „aduce pacea pe pământ”, dar sosirea luminii nu este primită de întregul pământ din cauza mulţimii păcatelor. Un refuz care, în mod neînţeles, îi afectează pe cei inocenţi chiar şi astăzi, re-parcurgând în fiecare an, pe 27 decembrie, masacrarea pruncilor ordonată de Irod pentru a evita pierderea puterii sale regale. Crăciunul nu ar fi trebuit să aducă pacea pe pământ? De ce atât de multă durere şi acum, ca în trecut?

Prin reflecţia ei, Edith Stein ne ajută să găsim un răspuns: „Deja, în a doua zi de Crăciun, Biserica renunţă la veşmintele albe pentru a îmbrăca culoarea sângelui: Ştefan, primul martir, care l-a urmat primul pe Domnul în moarte, dar şi pe copiii inocenţi din Betleem şi Iudea care au fost masacraţi de mâinile torţionarilor. Ce înseamnă acest lucru? Unde este acum bucuria cetelor cereşti, unde este frumuseţea tăcută a nopţii sfinte? Unde este pacea pe pământ? Pace pe Pământ oamenilor de bună voinţă! De aceea Fiul Tatălui etern a trebuit să coboare din gloria cerească, deoarece misterul nedreptăţii a încolţit Pământul” (p. 25-26).

Călugăriţa a adăugat că „misterul întrupării şi misterul răului sunt strâns legate între ele. Luminii care a coborât din cer i se opune profunda şi angoasanta noapte a păcatului. Copilul îşi întinde mânuţele în iesle, iar surâsul său pare să anunţe ceea ce va spune când va deveni adult: Veniţi la mine toţi cei care sunteţi obosiţi şi împovăraţi” (p. 26-27).

La şcoala maeştrilor Carmelului, de la Tereza Pruncului Isus la Ioan al Crucii, Stein interpretează luminozitatea stelei urmărite de păstori în noapte ca o chemare care trebuie să deschidă în mod dureros drumul luminii în inimile tuturor.

De aceea, meditaţia sfintei carmelitane Stein insistă pe semnele fundamentale ale unei existenţei umane unite cu Dumnezeu: iubirea caritativă pentru aproapele, care înseamnă abandonarea voinţei umane în mâinile Tatălui. Să faci voia lui Dumnezeu este, de fapt, „să-l iei în braţe pe Copilul divin”, aşa cum au făcut-o Fecioara Maria, Sfântul Iosif şi toţi sfinţii.

Card. Mauro Piacenza a spus despre spiritualitatea lui Edith Stein că este profund sacramentală. De fapt, călugăriţa germană consideră că „a trăi în mod euharistic înseamnă să ieşi din sine însuşi, din închiderea în propria viaţă pentru a creşte în nemărginirea vieţii în Cristos”.

„Oare cel care-l caută pe Domnul în casa sa, nu va trebui să se preocupe şi de lucrurile Domnului? Va începe el însuşi să se intereseze de lucrurile Domnului. Participarea zilnică la sacrificiu ne introduce în mod automat în viaţa liturgică. Rugăciunile şi ritualurile Sfintei Liturghii păstrează prezentă în sufletul nostru, în timpul anului liturgic, istoria mântuirii şi ne permite să pătrundem din ce în ce mai profund în semnificaţia ei. Actul sacrificării imprimă de fiecare dată din nou misterul central al credinţei noastre, stâlpul istoriei universale: misterul întrupării şi al mântuirii. Cel cu sufletul şi inima sensibilă, nu poate să stea aproape de victima sfântă fără să devină el însuşi disponibil pentru sacrificiu, fără a-şi dori ca însăşi mica sa viaţă să se înscrie în marea operă a Mântuitorului. Misterul creştinismului constituie un tot indivizibil. Când ai pătruns unul dintre mistere, le înţelegi pe toate celelalte” (Edith Stein, Căile păcii interioare, Frankfurt, 1978, p. 23).

 

(Brieza Giuseppe, „Misterul răului şi speranţa după Edith Stein”, trad. Andrei Hrişman; vaticaninsider.lastampa.it; sursa:

http://e-communio.ro/stire1122-misterul-raului-si-speranta-dupa-edith-stein).

Gândul zilei

Chemarea pentru umanitate - de Percy Bigland

 

„Ce veţi face cu tristeţea noastră?

Ce s-a făcut mereu cu tristeţea?

Nu există de altfel adevărată tristeţe decât în ruşine;

ruşinea singură este tristă,

pentru că ea este fără remediu.

Dintre toate mizeriile omului,

ea este singura de care moartea nu ne eliberează.

Eu n-am acceptat ruşinea, de ce aş accepta tristeţea?

E destul că accept nenorocirea”

(G. Bernanos, Lettre aux Anglais, EEC II, 14).

Dimineți cu ferestre deschise

1. Am dormit o noapte într`un pat de copil
Și`am visat cum răsar flori de foc pe câmpii
Iar prin ochi de părinți se`adunau lacrimi fierbinți.
Se făcea că alerg făr noimă pe`un drum
Și din stele curgeau farfurioare de scrum
Iar pământul stingher nu`și găsea vadul zilei pe cer...

Ref:

Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți cu săgeți de cocor
Dimineți pentru viață și vise
Dimineți fără lăcrimi în zori
Dimineți fără gânduri ucise
Dimineți fără roiul de nori
Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți pentru oameni și flori.


2. Am deschis fereastra după groază din vis
Așteptând să găsesc bălți de soare ucis
Dar sub cerul din zori am găsit pacea din flori
Și atunci din cosmar ochii mei s`au întors
Împlorând fără glas timpul vieții neîntors
Să nu`și treacă prin noi alt război sângeroasele ploi.

Ref:

Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți cu săgeți de cocor
Dimineți pentru viașa și vise
Dimineți fără lacrimi în zori
Dimineți fără gânduri ucise
Dimineți fără roiul de nori
Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți pentru oameni și flori.


3. Peste toți lumina se revarsă la fel
Cum să poți desluși cine`s eu cine`i el
Când pe globul de vieți drumu`i sterp fără drumeț
Să găsim oameni buni după noapte popas
Pentru câte iubiri în priviri ne`au rămas
Și`mpreună să vrem să`mplinim cât destin mai avem.

Ref:

Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți cu săgeți de cocor
Dimineți pentru viață și vise
Dimineți fără lăcrimi în zori
Dimineți fără gânduri ucise
Dimineți fără roiul de nori
Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți pentru oameni și flori (bis).

Versuri de la: http://www.versuri.ro/