Este necesar a răspunde la această întrebare, dacă voim ca sărbătoarea Tuturor Sfinţilor să nu fie un vis rupt de realitatea existenţei noastre, dar celebrare a unei realităţi spre care noi înşine ne îndreptăm. Pentru că sărbătoarea de astăzi este şi sărbătoarea sfântului în potenţă pe care fiecare îl poartă în sine.
De fapt, sunt multe erori de perspectivă de corectat în ceea ce priveşte sfinţii. Prima este aceea de a ni-i imagina numai în condiţia lor finală, cu o aureolă deasupra capului, aşezaţi pe un altar sau în gloria canonizării lor. În realitate, sfinţii sunt în mijlocul nostru, chiar dacă „ceea ce vom fi nu s-a arătat încă” (1In 3,2). Ei aparţin în primul rând pământului, acelui popor în drum care vine din marea încercare a vieţii şi urcă, într-un şir neîntrerupt, spre cetatea definitivă.
Adesea riscăm şi să-i considerăm pe sfinţi ca super-oameni, care se ridică deasupra oamenilor obişnuiţi cu miracolele lor şi cu o forţă excepţională a sufletului. Şi aici, dacă se priveşte cu mai multă atenţie, ne dăm seama că nici în ei defectele de caracter nu sunt totdeauna învinse şi abolite: şi ei sunt supuşi patimilor umane, dar le pun în slujirea sfinţeniei. Pentru că sfinţenia nu este decât o pasiune convertită; adaptându-se la vocaţia noastră divină, ea devine capabilă să facă în noi transformări profunde, rod al harului şi al libertăţii.
Sf. Bernard descria Biserica dintre cele două veniri ale Domnului ca „ante et retro oculata”. Cu ea şi noi trebuie să privim înapoi, spre idealul fericirilor, şi în acelaşi timp să purtăm privirea înainte, spre mulţimea din Apocalips, cu care ne unim atunci când, cu un gest de oameni liberi, îngenunchem înaintea acelui Dumnezeu care vrea să fie totul în toţi (cf. Vienna International Religious Centre). (Trad. pr. I. Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu