XXXI (B)

Lectura I. Deuteronomului 6,2-6: În zilele acelea, ² Moise a spus poporului: "Să te temi de Domnul Dumnezeul tău. În toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău şi fiul fiului tău, să păzeşti toate legile şi poruncile pe care ţi le dau eu astăzi, ca astfel să ai o viaţă lungă. ³ Ascultă, Israele, caută să împlineşti poruncile Domnului, ca să fii fericit şi să te înmulţeşti fără număr, în ţara în care curge lapte şi miere, precum ţi-a făgăduit ţie Domnul Dumnezeul părinţilor tăi. ⁴ Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. ⁵ Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale. ⁶ Aceste porunci, pe care ţi le dau eu astăzi, să rămână întipărite în inima ta".

Contextul. Fragmentul constituie rugăciunea cea mai iubită de evreii din toate timpurile; ei îl folosesc, ca rugăciune, de trei ori pe zi: dimineaţa, la amiază şi seara. Există diferite moduri de rugăciune; unul este acela de a-i arăta lui Dumnezeu mulţumirea pentru darul existenţei şi al proiectului său de mântuire, şi de proclamare cu bucurie a disponibilităţii de a trăi în perspectiva indicată de el.

Reflecţie. Fragmentul ne pune în faţă posibilitatea de a răspunde la darul lui Dumnezeu cu fidelitate faţă de alianţă, în mod progresiv şi într-o urmare ascensională. Există persoane care îşi propun să respecte legea lui Dumnezeu pentru a trăi îndelung şi liniştiţi pe pământ, ca şi cum acest comportament ar constitui o asigurare împotriva necazurilor vieţii. Alţii se angajează să respecte poruncile din dorinţa legitimă de a ajunge, la capătul aventurii umane, într-un pământ în care curge lapte şi miere. Alţii încă, entuziasmaţi de faptele minunate pe care le-a săvârşit Dumnezeu în ei şi în istoria mântuirii, simt nevoia profundă de a răspunde la atâta iubire cu un comportament plin de afecţiune şi credinţă. Respectarea legii divine este esenţială pentru toţi; a o face din motive de răsplată imediată sau pentru scopuri nobile, depinde doar de măreţia inimii fiecăruia. Şi în acest caz tindem spre carismele cele mai înalte; apoi să ne mulţumim să ajungem unde putem.

 

Lectura II. Evrei 7,23-28: Fraţilor, ²³ în vechea alianţă, un mare număr de preoţi au trebuit să urmeze unul după altul, pentru că moartea îi împiedica să rămână pentru totdeauna în funcţie. ²⁴ Dar Isus, pentru că rămâne veşnic, are o preoţie care nu mai trece de la unul la altul. ²⁵ De aceea, el poate să-i salveze pentru totdeauna pe cei care, prin el, se apropie de Dumnezeu, căci el trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei. ²⁶ Tocmai un astfel de preot ne era necesar: sfânt, nevinovat, fără nici o pată, separat de păcătoşi; el este înălţat deasupra cerurilor. ²⁷ El nu are nevoie, ca ceilalţi preoţi, să ofere în fiecare zi jertfe, mai întâi pentru păcatele sale proprii, apoi pentru ale poporului; căci a făcut aceasta o singură dată pentru totdeauna, când s-a jertfit pe sine însuşi. ²⁸ Legea lui Moise orânduieşte ca mari preoţi oameni care sunt supuşi slăbiciunii; jurământul făcut de Dumnezeu, mai târziu, îl orânduieşte ca mare preot pe Fiul care este desăvârşit pentru totdeauna.

Contextul. Autorul Scrisorii către evrei face o paralelă între preoţia levitică şi preoţia lui Cristos. În timp ce prima era provizorie, întrucât era legată de timpul şi de moartea slujitorilor, a doua este permanentă, pentru că Isus a înviat şi nu mai poate muri. Jertfa noii alianţe, care se actualizează de fiecare dată când se celebrează euharistia, face să fie comunicată oamenilor această realitate minunată.

Reflecţie. Unele persoane s-au adunat şi stau privind în sus într-o anumită direcţie; altele se opresc curioase şi fac la fel. În câteva minute grupul de la început devine o mulţime, care creşte mereu. Un copil, ajuns ultimul, îl întreabă pe vecin de ce s-a adunat atâta lume şi ce priveşte. Cel întrebat, neştiind să răspundă, îl întreabă pe un altul, acesta pe al treilea, al patrulea... Nimeni nu cunoaşte motivul pentru care s-a adunat atâta lume. După puţin timp, toţi pleacă în grabă doritori să recupereze timpul pierdut.

S-a putea întâmpla la fel când participăm la liturghie. Ne adunăm pentru că aşa au făcut totdeauna străbunii noştri, privim spre altar fără să vedem nimic interesant şi, când în sfârşit preotul spune „mergeţi în pace”, ieşim în grabă din templu, preocupaţi să reluăm ocupaţiile pe care celebrarea le-a întrerupt.

Fragmentul din Scrisoarea către evrei ne arată alte scopuri şi alte moduri de a participa la liturghie; să-l medităm cu grijă dacă dorim să ne comportăm, dacă nu chiar ca nişte creştini, cel puţin ca persoane inteligente care cunosc motivul respectivelor lor comportamente.

Evanghelia. Marcu 12,28b-34: În acel timp, ^28b un cărturar s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" ²⁹ Isus i-a răspuns: "Cea dintâi este aceasta: "Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, ³⁰ să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". ³¹ Iar a doua este aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!". Altă poruncă mai mare decât acestea nu este". ³² Cărturarul i-a zis: "Foarte bine, Învăţătorule. Ai spus adevărul zicând că Dumnezeu este unul, că nu este altul în afară de el ³³ şi că a-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele". ³⁴ Văzând Isus că a dat un răspuns înţelept, i-a spus: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu". Şi nimeni nu mai îndrăznea să-i pună întrebări.

Contextul. Cu acest fragment, Marcu pune capăt unei serii de discuţii care au loc între Cristos şi adversarii săi. Obiectul disputei este o problemă fundamentală pentru viaţa spirituală a creştinului. Cărturarul scoate în evidenţă comportamentul de bază: acela al iubirii faţă de Dumnezeu; Isus îl completează cu acela al iubirii faţă de aproapele. Concluzia este cu atât mai semnificativă: cine acceptă şi se angajează să trăiască porunca în dubla sa dimensiune nu este departe de împărăţia lui Dumnezeu.

Reflecţie. Să ne imaginăm că într-o duminică, după omilie, celebrantul adresează invitaţia de a ridica o mână toţi cei care ştiu că iubirea faţă de Dumnezeu constituie porunca principală pentru un credincios. S-ar ridica o pădure de mâini. Dacă apoi preotul ar cere să se repete gestul din partea celor care practică iubirea faţă de aproapele, probabil nimeni nu ar ridica mâna, nici chiar preotul. Atunci să reflectăm de ce – aşa cum spune sfântul Augustin – cu iubirea faţă de aproapele şi un sărac este bogat; dar fără iubirea faţă de aproapele şi un bogat este sărac. Putem să continuăm reflecţia noastră meditând o frază din Tolstoi: „Nu există decât un singur mod de a trăi fericiţi şi senini: a trăi pentru alţii”; şi a experimenta validitatea unei constatări experienţiale, este la îndemâna tuturor: cine nu are încredere în aproapele, de fapt nu are încredere nici în Dumnezeu. Poate fi util să terminăm revizia, adăugând un cuvânt al lui Arturo Graf: „Cel care are încredere în toţi, arată că are puţin discernământ; cine nu se încrede în nimeni, arată că are şi mai puţin”. (N. Masetti; trad. pr. Isidor Chinez).