Ioan Alexandru (1941-2000)
poet creștin - biografie
Acest mare poet al păcii duhovniceşti, tradiţionalist ca
tematică şi îmbinând forma şi vocabularul şcolii tradiţionaliste cu scânteieri
menite să spargă tiparele, pentru a lăsa Duhul să plutească printre cuvintele
sale, s-a născut – culmea! – în anul vestitor al războiului nostru şi deja
pârjolit de crimele împotriva colectivităţilor neînarmate ale civililor,
săvârşite atât de sovietici, cât şi de nazişti, în anul 1941. Iar naşterea sa poate
fi, simbolic, atribuită în mod deosebit cerului, căci a avut loc în prima zi de
Crăciun, la 25 decembrie. De aceea, pe semne, întreaga sa lirică să fie aceea a
unui mistic răpit permanent, ca şi a unui naţionalist cu desăvârşire dăruit
neamului său, până şi prin moartea survenită după Revoluţia din ’89, când
timpul i-a fost împărţit între gazetăria religioasă, neîntrerupte conferinţe
politice şi întru slava şi susţinerea Bisericii Ortodoxe, cu care străbătea
teritoriul Patriei de sus în jos şi de la dreapta la stânga pentru a aduce cu
sine Adevărul. Cu unul dintre aceste prilejuri a fost răpus, într-o bună zi, de
o congestie cerebrală, pe când vorbea adunării entuziaste. A-l asculta
adresându-se publicului său însemna a aparticipa la un spectacol unic, Ioan
Alexandru fiind un orator fără pereche: se dăruia până la ultimul strop de
vlagă, îndemnându-şi auditorii la zbor şi înălţându-le sufletele către
aşternutul picioarelor lui Dumnezeu.
Studiile sale au început cu modestie în satul natal: Topa
Mică – Cluj. După absolvirea ciclului primar, a continuat cu alte trei clase în
satul Sân Mihai. Pentru anii de învăţământ mediu, s-a înscris la liceul “Gh.
Bariţ” din capitala transilvană. Tot la Cluj a început studiile universitare,
în 1963, peste un an mutându-se la Facultatea de Filologie a Universităţii din
Bucureşti, unde şi-a susţinut, în 1968, licenţa. A fost reţinut asistent la
catedra de studii eminesciene a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu a
cărei fire căutătoare de Dumnezeu sufletul său era geamăn. Bursier al Fundaţiei
Humboldt, a urmat cursuri de specializare în limba şi literatura greacă şi
ebraică, la Freiburg, Aachen şi München. A călătorit în Italia, Spania, Grecia,
Israel. Şi-a susţinut teza de doctorat: “Patria lui Pindar şi Eminescu” în 1973.
Încă din cursul studenţiei a fost redactor la revista
“Amfiteatru”, după ce a debutat în “Tribuna” (1960). Debutul în volum a avut
locul în 1964: “Cum să vă spun”. Au urmat: “Viaţa deocamdată” (1965), “Infernul
discutabil” (1966), “Vămile pustiei“ (1969), “Imnele bucuriei “ (1973), “Imnele
Transilvaniei (1976), ca şi culegerile: “Vină” (1967), “Poeme” (1970), “Imne.
1964-1973” (1975). Cu această operă vastă în ciuda tinereţii autorului,
asociată cursului său facultativ de ebraică, ce atrăgea întreg Bucureştiul
tânăr şi iubitor de credinţă şi de cultură, Ioan Alexandru, sprijinit de
profesoara sa numită anterior, care a găsit punctele sensibile ale capilor
terorii, izbutind să le coboare pumnii veşnic ridicaţi pentru a închide gura
oricărui tânăr susţinător al Adevărului, Dreptăţii şi Iubirii, Ioan Alexandru,
spuneam, a ridicat o catedrală închinată creştinismului, într-o epocă dedicată
cu cruzime şi imbecilitate ateismului. Deşi, spre ruşinea îndrumătorilor noştri
duhovniceşti, cererea sa de a funcţiona cadru didactic la Institutul Teologic
de Grad Universitar din Bucureşti a fost respinsă.
În plină dictatură ceauşistă, alături de alţi eroi cvasi
anonimi, a reînviat partidul naţional ţărănesc, acest grup (în care se număra
şi părintele Galeriu) a fost cooptat de vechii naţional-ţărămnişti, câţi mai
rămăseseră vii, când a fost reînfiinţat partidul lui Iuliu Maniu. Ioan
Alexandru a fost vice-preşedinte al acestuia.
[Note
biobibliografice consemnate de Mihai Rădulescu].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu