Inelul

În ritm de lanţuri greu zornăitoare,
treceau în cântec sclavii prin cetate.
O lungă ceată de spinări zebrate,
treceau prin colb ca marfă de vânzare.

Însângeraţi şi duşi cu aroganţă,
se legănau ca un talaz în spume.
Toţi fără Dumnezeu şi fără nume,
fără popor şi fără de speranţă.
Dar toţi nepăsători şi puşi pe glume...

Şi-n vălmăşagul hohotelor stranii,
în amăgirea fără de căinţă,
un singur chip, o singură fiinţă
purta suspinul tragicei pierzanii.

Era o sclavă cu un chip de ceară
cu ochi mari, cu fruntea încreţită.
Din cuibul părintesc ademenită,
nu lanţul îi era acum povară,
cât visul ei din anii de fecioară.

Mergând pe drum ea se vedea acasă,
se revedea în dulcea amintire,
lucrând la zestrea sfântă de mireasă
cu gândul dus în zarea vaporoasă,
spre tainicul, neîntâlnitul mire...

Erau ani dulci în casa cea bătrână.
Şi clipele se îngânau zburdalnic.
Dar într-un ceas de seară, la fântână,
îi apăru un prinţ... cu grai şăgalnic..
Şi ea fugi cu el... ca o păgână.

Apoi... a fost vândută... ferecată...
Minciuna, vai, şi-a arătat otrava.
Dar adevărul... oare nu se-arată?
Ah, pân-atunci, la marea judecată,
ea se târa în lanţul greu...

Dar iată...
Oprit în drum, un tânăr o priveşte.
Se uită lung în ochii plânşi feciorul.
El face-un semn: Să vie negustorul.
Pristavii sar. Convoiul se opreşte.
Stăpânul... vine-ncet... negustoreşte.

O linişte ca de mormânt se face.
„Ce preţ?” întreabă tânărul în şoaptă.
Pe faţa lui e milă şi e pace.
El dă o pungă omului rapace.
Iar omul gras apucă... şi aşteaptă.

Căci el mai vrea o pungă. Şi-ncă una.
Mereu se-ntinde mâna lui hulpavă.
în gândul fetei s-a pornit furtuna.
Atâta aur pentru-o biată sclavă,
pentru un crin murdar, pentru o pleavă?

Fecioru-aşteaptă. Zbirul nu se-nclină.
Şi-a dat cumpărătorul tot avutul.
Dar pentru zbir abia e începutul
El a-nţeles că preţul de regină
Stă undeva, în pieptul ce suspină...

„Ei hai! Dă tot!” Şi-ndată, fără preget,
mantia de pe umeri se desprinde
şi lunecă inelul de pe deget.
Dar negustorul spre fecior se-ntinde.
„Zadarnic! Marfa asta nu se vinde!”

Stă tânărul şi un cuvânt nu spune.
Şi nimeni nici o şoaptă nu îngână.
Căci n-a mai fost asemenea minune.
Iar sclava simte-n suflet o genune.
Se leagănă şi cade în ţărână...

Când s-a trezit... era în libertate.
Pe uliţa cea largă, negustorul
pornea din nou cu sclavii prin cetate.
Şi-n locul ei, în lanţuri sângeratc,
pornea pe drum de jertfă... Salvatorul.

„Cu preţul vieţii lui? Dar cine-i oare?”
îşi zice fata-n plâns, smulgându-şi părul.
Şi-un tinerel... de undeva... răsare...
„Cum? Nu ştii cine-i?” „Nu ştiu”.
„Adevărul”.

Vai! Adevărul... printre sclavi?... pe uliţi
Şi colbul creşte-n zări halucinante...
Iar fata vede-n drum pontifi, bacante,
atleţi cu lauri, cavaleri cu suliţi
şi nobili în sclipiri de diamante...

„Sunt liberă... Şi viaţa-mi stă în faţă,
desfăşurându-şi toată strălucirea.
Dar, ce ciudat, oriunde-arunc privirea
văd numai măşti pe suflete de gheaţă.
Sunt liberă... Dar unde e iubirea?

Şi zile lungi ea alergă să-ntrebe
de ce-i urâtă viaţa în culise,
de ce-s atâţia şerpi printre narcise.
Şi-ntr-un târziu, i-a spus un om din plebe
că cel legat în locul ei murise.

Fugind pe câmpuri, ea şi-a rupt veşmântul
şi-a rătăcit departe prin ogoare.
Dar într-o zi văzu un om în soare
trăgând un plug ce răscolea pământul.
Şi el spunea o taină, o chemare.

„Veniţi la mine, voi cei fără tihnă...
veniţi să ducem jugul împreună
şi veţi avea în suflete odihnă.
Căci jugul meu e o povară bună.
Şi el rodeşte sus în cer cunună!”

Era... cumpărătorul de suspine...
...era Cel mort în lanţuri... Adevărul...
Şi fata alergă să i se închine,
să-i spele-n lacrimi gleznele divine
şi ca ştergar să-şi despletească părul.

Şi-abia în jug, află ea fericirea!
Căci adevărul sfânt te face liber,
ca, liber, să primeşti sau nu iubirea.

*

Iubire... ca să poţi găsi iubire,
Tu ai dat tot şi n-ai cerut nimica.
Tu n-ai dorit să naşti în inimi frica,
ci nesilita clipă de-ndrăgire.

Iubire... ca să poţi găsi iubire.
Tu ne-ai salvat prin jertfa ta întreagă,
ca nu în lanţ, ci liber să te-aleagă
oricine vrea, în dulce dăruire.

Iubire... ca să poţi găsi iubire
Tu porţi un jug, dar jugu-i plinătate.
E jug, dar e deplină libertate,
E jug, dar e logodnă, fericire,
inelul de mireasă şi de mire.
 

Costache Ioanid