Enciclica Veritatis splendor a papei Ioan Paul al II-lea
de pr. Isidor Chinez (Roma) [octombrie 1993]
Enciclica, după un ziar…
Luni, 4 octombrie, după o lungă vacanţă, mergeam să mă rog în Bazilica „San Pietro”. Am văzut că era multă mişcare în piaţă, aşa ca în preajma unei mari celebrări la care participă papa. Am aflat că a doua zi avea să fie publicată enciclica asupra moralei Veritatis splendor. Nu am fost prezent la celebrarea din Vatican. Nici nu am reuşit să ascult la radio. Doar o zi după aceea am dat peste singurul ziar italian, aici, în Colegiul Englez, „La Repubblica”. Pe pagina întâia era imaginea papei care semna noua enciclică şi un titlu: „Și Wojtyla înfruntă anul două mii” iar cu litere mai mici stătea scris provocator şi nu lipsit de ironie: „Adevărul este numai în Biserică”. M-am dus la cele două pagini unde se dădea trimiterea pentru a mă informa asupra documentului pontifical. Un titlu mare: „E ca o întoarcere la Inchiziţie”. Era afirmaţia teologului elveţian Hans Küng, „patriarhul teologilor rebeli” care „se ridică împotriva dictatului de la Roma”. Ce să înţeleg din interviul cu acest teolog? Că Veritatis splendor nu este altceva decât „o amestecătură de exigenţe drepte şi de interpretări dubioase”, „interpretări care condamnă fără drept de apel autoerotismul, fecundarea artificială, relaţiile prematrimoniale”; că la originea enciclicii este frica unui papă care „nu a încercat niciodată o întâlnire cu cei care ocupă poziţii critice în Biserică”, un papă care „prin educaţie, prin formare şi prin modul său de a gândi nu este gata pentru un colocviu autentic”; că e „mărturia unui faliment”, că e „eşecul a 15 ani de pontificat”, că e „întoarcere la metodele inchisitorii ale luptei antimoderniste a lui Pius X”; că e „o interpretare rigoristică” a normelor etice…
Dând apoi pagina, un alt titlu mare: „Ultima cruciadă a papei Wojtyla” cu câteva explicaţii pentru cei neiniţiaţi: era prezentată o schiţă cu cele două table ale legii având notat: «Sex, cei şase nu ai lui Wojtyla», nu contraconcepţiei, nu sterilizării directe, nu autoerotismului, nu relaţiilor prematrimoniale, nu relaţiilor homosexuale, nu fecundaţiei artificiale. Pe scurt, Marco Politi în articolul său vorbea despre enciclică ca despre „testamentul spiritual al lui Karol Wojtyla în pragul anului două mii” în care îşi pune tot sufletul: „furia, pasiunea, visele, duritatea, teama de a încheia mileniul cu un cuvânt definitiv, dorinţa arzătoare pentru misiunea universală”, „credinţa sa în urgenţa de a se abandona lui Dumnezeu, voinţa sa de a-i purta pe toţi să-l urmeze pe Cristos, exaltarea demnităţii umane, idealul unei libertăţi care constă în a fi «scutiţi de crime», supărarea împotriva nedreptăţii sociale şi economice, indignare în faţa corupţiei politice, solidaritatea cu popoarele lovite în propriile lor drepturi fundamentale, refuzul totalitarismului vechi şi nou”. Pentru autorul articolului enciclica „rămânea un diktat pentru cei care nu se pleacă în faţa doctrinei tradiţionale învăţată de papi”.
Într-un alt articol, pe aceeaşi pagină erau prezentate cu litere îngroşate criticile protestanţilor, anglicanilor şi comunităţilor creştine de bază. Ceea ce m-a lovit era expresia unui pastor, decanul Bisericii Luterane din Italia: „Citind ceea ce enciclica spune, sau mai bine, nu spune, doresc fiicei mele o formaţie «necreştină» în câmp sexual”.
Până acum tot ceea ce se spunea era dezgustător, nimic pozitiv. Totul numai critică, reducerea moralei la problemele vieţii sexuale, prognosticuri pline de pesimism cu privire la viitorul Bisericii din cauza acestui ultim document.
Oare numai aceasta să fie această enciclică pentru care a fost nevoie de şase ani pentru a o scrie?
Din fericire la mijlocul paginii descopăr cu caractere cursive articolul – ce-i drept de proporţii reduse în comparaţie cu celelalte două – lui Gianni Baget Bozzo care declară cu toată convingerea, chiar în titlu: „Dar nu este o listă de porunci…” şi că „contrar a ceea ce se spune, eu afirm că creştinii şi teologii sunt astăzi mai liberi” (subtitlu). Papa intră în planul credinţei, se limitează să înveţe adevărul şi obiectivitatea legii morale. Ceea ce vrea să spună: omul stă înaintea lui Dumnezeu, acţionează înaintea lui. Dumnezeu mai este un unghi al actului uman. A amintit teologilor obiectivitatea moralei creştine, nu mai mult de aceasta. Ioan Paul II a rămas papa libertăţii, chiar atunci când a intrat în planul învăţăturii adevărului. A lăsat planul exortaţiei morale pentru a-l atinge pe cel al doctrinei credinţei. Revine teologilor dar şi credincioşilor să folosească libertatea cu acelaşi Spirit cu care papa a exercitat autoritatea sa.
Am înţeles că există o altă faţă – cea adevărată – a documentului. Voiam să descoper „Splendoarea adevărului” în ea însăşi. Am plecat la librărie să caut noua enciclică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu