Rugăciunea Tatăl nostru la Părinţii Bisericii - partea întâia

La editura Parole et Silence în colaborare cu departamentul Histoire et Théologie al Institutului catolic din Toulouse a apărut volumul Tatăl nostru la Părinţii Bisericii. Cartea conţine o serie de studii elaborate, la un nivel ştiinţific deosebit, de către cercetători în domeniu, prezentând cele mai renumite comentarii patristice, precum şi alte chestiuni legate de originea şi transmiterea Rugăciunii domneşti.

În Preambul, coordonatorul Daniel Vigne expune trama acestei culegeri: şaisprezece comentatori patristici ai rugăciunii Pater noster, începând din sec. I şi până în sec. VI: de la evanghelistul Luca la papa Grigore cel Mare. Alte trei studii tematice (traducerile latine ale textului rugăciunii, tradiţiile baptismale, dar şi interpretările penitenţiale ale acesteia) scot în evidenţă interferenţele dintre autorii antici. Şapte părinţi greci şi tot atâţia latini, condimentaţi cu aroma siriacă a episcopului Iacob de Sarug, stabilesc echilibrul Orient-Occident al volumului de faţă.

Preotul diocezan Louis Barlet, exeget şi scriitor, fin specialist al Evangheliei după Luca deschide seria cu un studiu intitulat „Rugăciunea Domnească în cuprinsul celei de-a treia Evanghelii (Lc 9,51-11,28)”.

Concentrându-se asupra densităţii hristologice a versiunii din cuprinsul Evangheliei după Luca, autorul descrie peisajul narativ al contextului Rugăciunii Domneşti, expresie sublimă a darului divin. Domnul Cristos se afla pe cale spre Ierusalim, pe acea cale universal-iniţiatică, nu atât pentru Dumnezeul-Om, cât pentru tot omul lumii, fără culoare, rasă, apartenenţă la un oarecare popor, astfel că universalitatea mântuirii avea să devină un liant perpetuu. Barlet subliniază faptul că cititorul Evangheliei după Luca, parcurge la rându-i un drum iniţiatic, aflându-se pe cale împreună cu Cristos Domnul, alături de cei 72 de ucenici înainte-vestitori, cu învăţătorul de Lege, cu samarineanul milostiv, cu Marta şi Maria. Toate acestea întru pre-gustarea desăvârşirii, a Ierusalimului ceresc, a Împărăţiei divine, a mântuirii. Iată contextul în care Domnul Cristos dăruieşte omului sublima rugăciune, „o comoară a luminii”, aşa cum o numeşte Barlet. „A-i convinge pe oameni că Dumnezeu este Tată, iată scopul lui Cristos, şi tocmai în perspectiva acestui scop, Dumnezeu Fiul se revelează pe Sine, numindu-se frate al tuturor, căci cu toţii suntem fiii Tatălui ceresc”.

Régis Courtray, specialist în Ieronim, se ocupă de traducerile în latină ale textului Rugăciunii Domneşti: „Traducerile latine ale rugăciunii Tatăl nostru” (Mt 6,9-13). Scopul acestui studiu, după cum mărturiseşte autorul însuşi, este de a puncta şi explica diversele traduceri ale textului rugăciunii în limba latină, citând pe alocuri exegeza explicativă a lecţiunilor asele. Spre exemplificare: semantica termenului „pâine”, care se dovedeşte a fi una de cotitură între Orient şi Occident. Părinţii greci, în mare parte, au acordat termenului un sens preponderent material, fizic, cu excepţia lui Origen şi a Sf. Chiril al Ierusalimului, care acordă termenului înţelegerea sensului spiritual-duhovnicesc al Euharistiei sau chiar al Cuvântului divin. Maxim Mărturisitorul acceptă ambele înţelesuri, acordând întâietate  celui spiritual. În privinţa părinţilor latini, predomină înţeles spiritual, „hrana cerească”: Ieronim, Ambrozie, dar şi Ioan Casian. Pleiada părinţilor latini îşi fondase accepţiunea pe cuvintele hristice din Evanghelia după Ioan 6, 51: „Eu sunt Pâinea cea vie care s-a coborât din cer.” Cu toate acestea, pare-se că interpretarea mixtă a semanticii termenului „pâine” ar fi cea mai veche, mai ales că o aflăm la Tertulian şi la Ciprian al Cartaginei. Augustin, teologul de referinţă al Apusului creştin, transmisese posterităţii trei semantici diferite ale termenului, în timp ce Origen, orientalul care a influenţat cel mai mult Apusul, insistă în a explica termenul epiousios, adjectivul ce însoţeşte substantivul „pâine”, adjectiv comun lui Matei şi Luca. Corespondentul său în lumea latină ar fi cottidianus (cf. Tertulian, Ciprian şi alţii), în timp ce părinţii latini cunoscători ai limbii greceşti neo-testamentare, precum Ieronim, Ambrozie sau Ioan Casian, au tradus epiousios cu supersubstantialis. Régis Courtray îşi încheie studiul prin menţionarea cărţii scriitorului André Frossard despre cele 36 de dovezi în favoarea existenţei diavolului. Una din prezumptivele scrisori pe care Satan i le-ar fi trimis are ca subiect tocmai traducerea ecumenică a rugăciunii Tatăl nostru.

Marie-Ange Prudhomme predă patristica la Facultatea de Teologie a Universităţii din Lyon, este doctor în teologie cu o teză despre Simeon Noul Teolog. A publicat numeroase studii despre Sf. Irineu al Lyonului, printre care şi cel component al culegerii faţă, intitulat „Simfonia mântuirii. Rugăciunea Tatăl nostru la Sf. Irineu”. „Când spunem simfonie spunem pluralitate de voci şi instrumente”, astfel că umanul şi divinul se întâlnesc în strigătul: Abba! Părinte. Irineu n-a produs un comentariu sistematic al Rugăciunii Domneşti, însă pe întreg parcursul operei sale putem afla nenumărate referinţe la ea. Invocând numele de Pater omul nu numai că are posibilitatea de a restabili legătura filială inter-umană (ekklesia), ci mai mult decât atât, pătrunde în profunzimile remarcabile ale sufletului său, acolo unde numai omul însuşi şi divinitatea de întâlnesc într-un consens desăvârşit. De altfel doar slăvind numele Dumnezeului Tată, putem gusta din revelarea comuniunii depline. Numele de „Fiu” şi „Tată” nu se confundă şi nu se contopesc. În viziunea lui Irineu, Împărăţia divină este strâns legată de a doua venire a Domnului Cristos pe pământ, tunci când se va desăvârşi reconcilierea întregii creaţii. „Pâinea” de zi cu zi nu este altceva decât întruparea lui Cristos, devenind în om hrană nemuritoare, putere a Duhului Sfânt. Astfel se revelează Treimea: Tatăl este cel care ni-l dăruieşte pe Fiul Său prin întruparea acestuia, iar noi devenim „receptori” ai Duhului Sfânt. Simfonia mântuirii nu este altceva decât reconcilierea universului întreg cu Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos. Măreţia omului se vădeşte şi prin aceea că l are libertatea totală de a alege. Experienţa căderii lui în păcat este interpretată de Irineu drept cale spre mântuire. Rugăciunea Domnească are o dublă orientare, de la om către Dumnezeu, de la Treime către om. Viaţa devine astfel uniune desăvârşită, legătură de iubire între divin şi uman.

Un studiu de tip comparativ, însoţit de un amplu aparat bibliografic, îi aparţine lui Frédéric Chapot, de la Institut d’Etudes Augustiniennes, specialist în limbă şi literatură veche latină. Studiul său urmăreşte evidenţierea câtorva consideraţii asupra compoziţiei şi receptării tratatului De oratione, al lui Tertulian, precum şi influenţele acestuia. Pentru devierea montanistă, către sfărşitul vieţii, Tertulian a fost aspru judecat de posteritate. Ciprian al Cartaginei, a cărui operă fusese puternic impregnată de duhul creator al lui Tertulian, nu-i citează numele ad litteram, niciodată. În ce priveşte tratatele celor doi despre rugăciunea Tatăl nostru, este de netăgăduit faptul că Ciprian cunoscuse îndeaproape textul lui Tertulian. Diferenţa principală ţine de arhitectura textului: în timp ce Tertulian acordă spaţii largi unor scenarii precum gesturile sau postura în rugăciune Ciprian insistă asupra modelului desăvârşit Cristos şi asupra necesităţii săvârşirii faptelor bune care să însoţească rugăciunea. La Ciprian abundă explicaţiile de natură teologică, mult îmbogăţite semantic faţă de corespondentul tertulianeic.

Cu toate influenţele exercitate, posteritatea a recunoscut originalitatea textului ciprianeic. Cele două tratate diferă, aşadar, sub aspect stilistic dar şi de structură. De pildă, Ciprian evită modificarea ordinii cererilor a doua şi a treia din textul rugăciunii - ordo orationis - specifică textului lui Tertulian. Interesant rămâne faptul că, în afară de Ilarie de Poitiers, tratatul lui Tertulian despre rugăciunea Tatăl nostru, n-a fost menţionat de către tradiţia patristică până la Augustin.

Editorul şi coordonatorul culegerii de faţă, Daniel Vigne, propune un studiu despre introducerea tratatului Peri euches al lui Origen. Acest tratat, compus în anul 230, este considerat primul comentariu grec al rugăciunii Tatăl nostru. Introducerea poate fi considerată, ea însăşi, un tratat în tratat, „construită fiind cu grijă şi punând totodată bazele comentariului ce-i urmează”. Ideea de bază ar fi legată de faptul că rugăciunea răspunde anumitor rezistenţe şi reticenţe ale omului: obiecţii naturale, blocaje intelectuale, stări de panică. Acestea nu sunt întotdeauna îndepărtate prin rugăciune, din contră, pare că uneori sporesc... Origen se interpune, devenind pavăză cititorului. Astfel, prima parte a tratatului său despre Rugăciunea domnească nu reprezintă altceva decât chipul drumului îndelung al trecerii de la întunecimea necredinţei, sau penumbra păgânismului, la lumina credinţei: „operă a unui maestru avizat, aceste pagini dezleagă şi dejoacă simultan, cu o fineţe logică şi perspicacitate intelectuală de excepţie, obstacolele îndoielii” umane.

Michel Poirier de ocupă de Ciprian al Cartaginei repertoriind şi analizând dificultăţile textual-semantice ale rugăciunii Pater. Provocarea nu este deloc banală, deoarece Sf. Ciprian, atunci când vorbeşte despre rugăciune, în general, şi despre Rugăciunea domnească în special, teologhiseşte neîncetat, ridicând chestiunea la nivel de teologie dogmatică. Bunătatea divină este nemărginită din moment ce Dumnezeu dăruieşte omului o rugăciune în care se cristalizează, într-un mod desăvârşit, legătura personală Tată – fii. Rugăciunea Domnească devine liantul etern al acestei legături teandrice.

Studiul următor, propus de Anne Fraisse şi Jean-Noël Michaud, prezintă cititorilor figura lui Juvencus, autor al unei epopei biblice în hexametru dactilic – Evangheliorum Libri IV – scrisă în vremea împăratului Constantin cel Mare. Ieronim o datase undeva, între anii 329-330. Poemele lui Juvencus s-au vădit a fi imitări ale poeziei epice clasice, cu subiect eminamente creştin. Jacques Fontaine îl definea pe Juvencus ca un om pentru care evenimentele majore al vieţii lui Cristos se metamorfozează într-o adevărată liturghie, ritual, chiar sursă de meditaţie profundă. Concentrând textul pe semnificaţiile „pâinii euharistice”, poetul pune accentul pe dubla mişcare, de la Dumnezeu spre om şi invers, de la lumina care se pogoară către oameni înălţându-i pe aceştia spre calea mântuirii. Astfel de imagini-simbol focalizează trama textelor lui Juvencus, de o profunzime biblica aparte: lumină, viaţă, hrană spirituală etc. Astfel, poetul devenit preot oferă creştinilor vremurilor sale o reală meditaţie despre Euharistie, „izvor şi pisc al plenitudinii vieţii creştine.”

Luc Brésard a colaborat la traducerea tratatului De Trinitate al lui Ilarie de Poitiers, precum şi a numeroase texte origeniene. Studiul său din volumul de faţă se intitulează Pseudo-Macarie. Rugăciunea unui fiu, şi scoate în evidenţă trăsăturile caracteristice ale celor câteva comentarii la rugăciunea Tatăl nostru, ale călugărului veacului IV creştin, rămas o enigmă până în momentul de faţă. „Pentru a fi capabil să atingă piscurile contemplative, omul este purtat spre aceasta prin Fiul şi Duhul Sfânt, spre slăvirea numelui divin al Dumnezeului Tată”. Este o cale de iniţiere fără doar şi poate. Deoarece tocmai inversarea explicării cererilor textului rugăciunii Pater noster ne conduce către acele piscuri ale contemplaţiei: de la izbăvirea de rău către culmile cele mai însemnate spre care viaţa omului tinde neîncetat.

La pseudo-Macarie desluşim trei caracteristici esenţiale ale unirii omului cu Dumnezeu: această unire reprezintă o participare reală la natura divină, membrele corpului uman fiind transfigurate, devenind translucide, impregnate de lumină şi foc. Cu toate acestea natura umană subzistă, căci nu devenim dumnezei în esenţă, ci prin participare. Persoana umană, de asemenea nu încetează a subzista: „Petru rămâne Petru, Pavel rămâne Pavel, Filip rămâne Filip. Fiecare rămâne în propria-i natură şi persoană, umplute de Duh Sfânt.”

Élie Ayroulet este patrolog lyonez. Studiul său se ocupă Grigore de Nyssa al cărui comentariu la Rugăciunea domnească alcătuieşte cinci omilii caracterizate de un profund accent pastoral. Trama excursului este concentrată în jurul ideii de paternitate, ca legătură firească între părinte şi fiu, între Dumnezeu Tatăl şi fii săi, legătură alterată prin păcatul adamic, restabilită prin botez. De aceea, „rugându-ne Tatălui ceresc este tot ceea ce putem înfăptui mai bun pentru a reînnoi participarea la condiţia de fiu iubit al Dumnezeului Tată, condiţie exprimată deplin în legătura de paternitate”. Aceasta nu constituie nicicum bază a vreunei virtuţi umane, ci este întru totul rezultat al bunătăţii şi milei divine. Ayroulet încheie afirmând faptul că „din momentul în care ducem o viaţă virtuoasă, manifestându-ne demnitatea de creştini, continuând a ne adresa lui Dumnezeu, asemenea fiilor tatălui lor, se vădesc deplin în noi, virtuţile divine”.

Creator al site-ului patristique.org, Luc Fritz contribuie cu un studiu despre contribuţia versiunii marcionite a rugăciunii Tatăl nostru, în apărarea dumnezeirii Sfântului Duh, la Grigore de Nyssa. În a treia omilie despre Rugăciunea domnească, părintele capadocian meditase îndelung asupra venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, cererea a doua din cuprinsul rugăciunii. Aceasta se referă, după Girgore, la starea de purificare a omului în faţa oricăror vicii, precum şi la lepădarea de păcate. O versiune marcionită a textului din Luca 11, 2, cu rădăcini evidente în textul de la Isaia 11, 2 şi în textele rugăciunilor eseniene, prezintă Duhul Sfânt drept „Duh purificator care, în zilele cele de pe urmă, va transfigura întreaga creaţie”. Juxtapunerea acestor texte îi va da posibilitatea lui Grigore de Nyssa de a evidenţia faptul că „Sfântul Duh şi împărăţia (basileia) constituie una şi aceeaşi realitate unică”. Pornind de aici Grigore demontează pas cu pas afirmaţiile îndrăzneţe ale pneumatomahilor. Autorul încheie punctând magistral: „Apărarea dumnezeirii Sfântului Duh, mobilizează zelul pastoral al lui Grigore de Nyssa, deoarece realitatea dumnezeirii celei de-a treia persoane divine reprezintă condiţia posibilităţii reale a omului de a accede la Dumnezeu.”

Laurence Brottier este un fin cunoscător al omileticii din Antichitatea creştină şi un specialist al lui Ioan Gură de Aur căruia i-ar fi fost cu neputinţă „faptul de a nu pregeta în comentarea Rugăciunii Domneşti, rugăciune ce constituia un pasaj obligatoriu pentru orice exeget al Evangheliei după Matei”. În cuprinsul Omiliei 19 se află comentariul la rugăciunea Tatăl nostru. Ioan Crisostom revine şi în alte două omilii asupra a două cereri ale acestei rugăciuni. Pentru fiinţa umană, copleşitor este faptul că „eternitatea ei” a început o dată cu păşirea în timp. Ioan Crisostom ne invită atent la un abandon necesar, la un aşa zis non-planning, deoarece nu noi stăpânim timpul. În privinţa iertării şi a pocăinţei, teologia hrisostomiană cuprinde nenumărate trimiteri către un anumit caracter primordial al unei teologii propriu-zise a iertării în vederea obţinerii mântuirii. Studiul lui Brottier ne îmbie în a descoperi textele cele mai reprezentative cu privire la subiect, tocmai pentru faptul că „eliberarea omului de grijile cotidiene pare se a fi lucrul cel mai greu cu putinţă; dar Sf. Ioan Gură de Aur ne spune cu totul altceva...” Să descoperim ce, iată provocarea! (Daniel Vigne, ed., Lire le Notre Père avec les Pères, Editions Parole et Silence, 2009, 429). (Sursa: Radu D. Tănase, http://www.oglindanet.ro)