 |
Parabola bogatului
și a lui Lazăr cel sărac (Lc 16, 19-31).
|
Cuvântul
este un dar. Celălalt este un dar
Iubiţi fraţi
şi surori,
Postul Mare este
un nou început, un drum care conduce spre o ţintă sigură: Paştele sau Învierea,
victoria lui Cristos asupra morţii. Şi tot acest timp ne adresează o invitaţie
puternică la convertire: creştinul este chemat să se întoarcă la Dumnezeu „din
toată inima”, pentru a nu se mulţumi cu o viaţă mediocră, ci să crească în
prietenia cu Domnul. Isus este prietenul fidel care nu ne părăseşte niciodată,
pentru că, şi atunci când păcătuim, aşteaptă cu răbdare întoarcerea noastră la
el şi, cu această aşteptare, manifestă voinţa sa de iertare (cf. Omilia la
sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).
Postul Mare este
momentul favorabil pentru a intensifica viaţa spiritului prin sfintele mijloace
pe care Biserica ni le oferă: postul, rugăciunea şi pomana. La baza a toate
este cuvântul lui Dumnezeu, pe care în acest timp suntem invitaţi să-l ascultăm
şi să-l medităm cu o mai mare asiduitate. Îndeosebi, aici aş vrea să mă opresc
asupra parabolei omului bogat şi a săracului Lazăr (cf. Lc 16,19-31). Să
ne lăsăm inspiraţi de această pagină atât de semnificativă, care ne oferă cheia
pentru a înţelege cum să acţionăm pentru a ajunge la adevărata fericire şi la
viaţa veşnică, îndemnându-ne la o convertire sinceră.
1. Celălalt
este un dar
Parabola începe
prezentând cele două personaje principale, dar săracul e cel care este descris
în manieră mai detaliată: el se află într-o condiţie disperată şi nu are
puterea de a se ridica, zace la poarta bogatului şi mănâncă firimiturile care
cad de la masa lui, are răni pe tot trupul şi câinii vin să le lingă (cf. v.
20-21). Aşadar tabloul este sumbru, iar omul este degradat şi umilit.
Scena este şi mai
dramatică dacă se ia în considerare că săracul se numeşte „Lazăr”: un nume
încărcat de promisiuni, care literalmente înseamnă „Dumnezeu ajută”. De aceea,
acest personaj nu este anonim, are trăsături foarte precise şi se prezintă ca
un individ la care trebuie asociată o istorie personală. În timp ce pentru
bogat el este ca invizibil, pentru noi devine cunoscut şi aproape familial,
devine o faţă; şi, ca atare, un dar, o bogăţie inestimabilă, o fiinţă voită,
iubită, amintită de Dumnezeu, chiar dacă condiţia sa concretă este aceea a unui
refuz uman (cf. Omilie la sfânta Liturghie, 8 ianuarie 2016).
Lazăr ne învaţă
că celălalt este un dar. Relaţia corectă cu persoanele constă în a le
recunoaşte valoarea cu recunoştinţă. Şi săracul la poarta bogatului nu este un
obstacol deranjant, ci un apel să ne convertim şi să ne schimbăm viaţa. Prima
invitaţie pe care ne-o adresează această parabolă este aceea de a deschide
poarta inimii noastre pentru celălalt, pentru că fiecare persoană este un dar,
fie vecinul nostru, fie săracul necunoscut. Postul Mare este un timp propice
pentru a deschide poarta pentru orice nevoiaş şi a recunoaşte în el sau în ea
faţa lui Cristos. Fiecare dintre noi întâlneşte astfel de oameni pe drumul său.
Fiecare viaţă care ne vine în întâmpinare este un dar şi merită primire,
respect, iubire. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să deschidem ochii pentru a primi
viaţa şi a o iubi, mai ales când este slab. Dar pentru a putea face aceasta
este necesar să luăm în serios şi ceea ce ne revelează evanghelia cu privire la
omul bogat.
2. Păcatul ne
orbeşte
Parabola este
nemiloasă în a evidenţia contradicţiile în care se află bogatul (v. 19). Acest
personaj, contrar săracului Lazăr, nu are un nume, este calificat numai ca „bogat”.
Opulenţa sa se manifestă în hainele pe care le poartă, de un lux exagerat. De
fapt, purpura era foarte scumpă, mai mult decât argintul şi decât aurul, şi de
aceea era rezervată divinităţilor (cf. Ier 10,9) şi regilor (cf. Jud
8,26). Mătasea fină era o lână specială care contribuia să dea ţinutei un
caracter aproape sacru. Aşadar, bogăţia acestui om este excesivă şi pentru că
este etalată în fiecare zi, în mod obişnuit: „Petrecea în fiecare zi cu mare
fast” (v. 19). În el se întrevede în mod dramatic corupţia păcatului, care se
realizează în trei momente succesive: iubirea faţă de bani, vanitatea şi
mândria (cf. Omilie la sfânta Liturghie, 20 septembrie 2013).
Spune apostolul
Paul că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani” (1Tim 6,10). Ea
este motivul principal al corupţiei şi sursă de invidii, certuri şi suspiciuni.
Banul poate ajunge să ne domine, aşa încât să devină un idol tiranic (cf.
Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 55). În loc să fie un instrument
în slujba noastră pentru a face binele şi a exercita solidaritatea faţă de
alţii, banul ne poate aservi pe noi şi lumea întreagă la o logică egoistă care
nu lasă spaţiu iubirii şi împiedică pacea.
Parabola ne arată
după aceea că lăcomia bogatului îl face vanitos. Personalitatea sa se
realizează în aparenţe, în a arăta celorlalţi ceea ce el îşi poate permite.
Însă aparenţa maschează golul interior. Viaţa sa este prizonieră a exteriorităţii,
a dimensiunii celei mai superficiale şi efemere a existenţei (cf. ibid.,
62).
Treapta cea mai
joasă a acestei degradări morale este mândria. Omul bogat se îmbracă de parcă
ar fi un rege, simulează ţinuta unui dumnezeu, uitând că este pur şi simplu un
muritor. Pentru omul corupt de iubirea faţă de bogăţii nu există altceva decât
propriul „eu” şi pentru aceasta persoanele care-l înconjoară nu intră în
privirea sa. Rodul alipirii de bani este, aşadar, un soi de orbire: bogatul nu
vede săracul înfometat, rănit şi prosternat în umilirea sa.
Privind acest
personaj, se înţelege pentru ce evanghelia este aşa de clară în a condamna
iubirea faţă de bani: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî
pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va
dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Mt 6,24).
3. Cuvântul
este un dar
Evanghelia
bogatului şi a săracului Lazăr ne ajută să ne pregătească bine pentru Paştele
care se apropie. Liturgia din Miercurea Cenuşii ne invită să trăim o experienţă
asemănătoare cu aceea pe care o trăieşte bogatul în manieră foarte dramatică.
Preotul, impunând cenuşa pe cap, repetă cuvintele: „Adu-ţi aminte că pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce”. De fapt, bogatul şi săracul mor amândoi şi
partea principală a parabolei se desfăşoară în lumea de dincolo. Cele două personaje
descoperă pe neaşteptate că „n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din
ea” (1Tim 6,7).
Şi privirea
noastră se deschide spre lumea de dincolo, unde bogatul are un dialog lung cu
Abraham, pe care-l numeşte „părinte” (cf. Lc 16,24.27), demonstrând că
face parte din poporul lui Dumnezeu. Acest amănunt face viaţa sa şi mai
contradictorie, deoarece până acum nu s-a spus nimic despre relaţia sa cu
Dumnezeu. De fapt, în viaţa sa nu era loc pentru Dumnezeu, unicul său dumnezeu
fiind el însuşi.
Numai printre
chinurile din lumea de dincolo bogatul îl recunoaşte pe Lazăr şi ar vrea ca
săracul să aline suferinţele sale cu un pic de apă. Gesturile cerute de la
Lazăr sunt asemănătoare cu acelea pe care ar fi putut să le facă bogatul şi pe
care nu le-a făcut niciodată. Totuşi, Abraham îi explică: „Ai primit cele bune
în timpul vieţii, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă
suferi” (v. 25). În lumea de dincolo se restabileşte o anumită egalitate şi
relele vieţii sunt echilibrate de bine.
Parabola se
prelungeşte şi astfel prezintă un mesaj pentru toţi creştinii. De fapt,
bogatul, care are fraţi ce încă sunt în viaţă, îi cere lui Abraham să-l trimită
pe Lazăr la ei pentru a-i avertiza; însă Abraham răspunde: „Îi au pe Moise şi
pe profeţi: să asculte de ei” (v. 29). Şi în faţa obiecţiei bogatului, adaugă: „Dacă
nu ascultă de Moise şi profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor
convinge” (v. 31).
În acest mod
reiese adevărata problemă a bogatului: rădăcina relelor sale este faptul de „a
nu da ascultare cuvântului lui Dumnezeu”; acest lucru l-a dus să nu-l mai
iubească pe Dumnezeu şi apoi să-l dispreţuiască pe aproapele. Cuvântul lui
Dumnezeu este o forţă vie, capabil să trezească convertirea în inima oamenilor
şi să orienteze din nou persoana spre Dumnezeu. A închide inima în faţa darului
lui Dumnezeu care vorbeşte are drept consecinţă închiderea inimii în faţa
darului fratelui.
Iubiţi fraţi
şi surori,
Postul Mare este
timpul favorabil pentru a ne reînnoi în întâlnirea cu Cristos viu în cuvântul
său, în sacramente şi în aproapele. Domnul – care în cele patruzeci de zile
petrecute în pustiu a învins înşelăciunile ispititorului – ne indică drumul de
urmat. Duhul Sfânt să ne conducă să parcurgem un adevărat drum de convertire,
pentru a redescoperi darul cuvântului lui Dumnezeu, să fim purificaţi de
păcatul care ne orbeşte şi să-l slujim pe Cristos prezent în fraţii nevoiaşi.
Îi încurajez pe toţi credincioşii să exprime această reînnoire spirituală
participând şi la iniţiativele din Postul Mare pe care multe organisme
ecleziale, în diferite părţi ale lumii, le promovează pentru a face să crească
cultura întâlnirii în unica familie umană. Să ne rugăm unii pentru alţii pentru
ca, părtaşi de victoria lui Cristos, să ştim să deschidem porţile noastre
pentru cel slab şi pentru cel sărac. Atunci vom putea trăi şi mărturisi în
plinătate bucuria Paştelui.
Vatican, 18 octombrie 2016, sărbătoarea Sfântul Luca, evanghelist.
Francisc
(traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20170236).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu