Isus în celulă

Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea dupa el, în celulă
Și-l facea mai înalt și mai trist.

Mâinile lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niște păduri.
Luna-l bătea cu argint pe veștminte
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătură sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
Parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână,
Și mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Şi-am dormit o mie de ani.

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Isus nu era nicăieri.

Am intins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
Cu sulița lor m-au străpuns.

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor lui.

Radu Gyr