 |
Predica de pe Munte (1912) - de Rudolf Yelin.
A ierta și a iubi
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (19 februarie 2017)
Lecturi: Leviticului
19,1-2.17-18; 1Corinteni
3,16-23; Evanghelia Matei
5,38-48.
|
Ca și duminica trecută, Cristos ne spune: inima ta depășește
toate obligațiile. Iubește dușmanii tăi. Imită-mă pe mine, Domnul vostru.
„Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu,
Domnul Dumnezeul vostru!” Cu această invitație adresată de Dumnezeu poporului
evreu începe prima lectură din Cartea Leviticului (Lev 19,1-2.17-18), care
poartă numele de „legea sfințeniei”. În limbajul curent, prin „sfânt” se
înțelege cel care a dus o viață exemplară și e în paradis, iar după ce se
invocă cu credință se poate primi haruri și miracole. Însă semnificația acestui
termen este mult mai amplă: indică pe cel separat și consacrat lui Dumnezeu. Sunt
templele sfinte pentru că erau distincte, „retrase” din lumea profană și rezervate
divinității, întrând în sfera lui Dumnezeu și pentru aceasta fiind necesare
numeroase rituri purificatorii. Sunt sfinte obiectele sacre neputând fi
folosite altor uzanțe. Sunt persoane sfinte care primeau funcții deosebite. Iar
cel mai sfânt este Dumnezeu, absolut divers din tot ce există. Ce pretindea Domnul
atunci când a impus poporului său să fie „sfânt”? Vrea poate să trăiască separat
de alte popoare? Israel a înțeles în acest mod porunca lui Dumnezeu și a gândit
că e de datoria sa a evita orice contact cu ce ar fi putut să-l poarte la
idolatrie. Pentru a menține această „sfințenie” s-a înmulțit interdicţii: opreliștea de a intra în casele străinilor,
de a mânca cu ei sau chiar de a strânge mâna unui păgân. Fiind aceasta
mentalitatea comună, rămâi uimit când constați într-un text – cel propus astăzi
– în care „sfințenia” este înțeleasă în mod complet diferit: nimic din
separările materiale de la ceilalți oameni, nimic din prescriile rituale. „Să
nu urăşti pe fratele tău în inima ta. […] Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (vv. 17-18).
Găsim aceste două porunci: „Fiţi
sfinţi, căci eu sunt sfânt!” şi „să-l iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi!” Încă nu suntem la Evanghelie, în Noul
Testament. Această revelaţie implică unele exigențe. Printre exigențe este
iubirea fraternă: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Din vechea
lege, descoperim că iubirea frăţească era mai bună decât toate ritualurile: era
semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Cu toate acestea are încă o
limită: iubirea nu este universală. De fapt, interpetarea rabinică se restrângea
la poporul lui Israel; se limitează la legăturile de sânge, legăturile
familiale. Orizontul legii nu depășește încă limitele poporului evreu.
Cu Noul Testament, se face un pas
înainte. În scrisoarea sa către corintieni (1Cor 3,16-23), sfântul Paul insistă asupra universalităţii iubirii lui
Dumnezeu. Comunitatea este ca un sanctuar: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui
Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (v. 16). În templul lui
Dumnezeu – „decupat” din lumea profană – Duhul Sfânt este cel ce locuiește în
el și menține unită comunitatea. Diviziunile ruinează și amenință distrugerea construcției.
Cine se simte responsabil de un astfel de dezastru, va fi tras la răspundere de
Domnul cu o extremă severitate: „Cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi
Dumnezeu îl va distruge pe el!” (v. 17). Este imaginea tradițională a judecății
finale care servește, în limbaj rabinic, nu la descrierea a tot ce se întâmplă
la sfârșit, dar la acțiunea extrem de gravă a celor care fac rău Bisericii.
Fiecare persoană este unică în
ochii lui Dumnezeu. Fiecare om este un templu de care se îngrijește Domnul. „Toate
sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu”
(vv. 22-23). Aceste gânduri introduc la interpretări noi în cadru Evangheliei
de astăzi.
Evanghelia după Matei (Mt 5,38-48) face parte din „Predică de pe
munte”, unde Isus se prezintă ca noul Moise, care, de pe muntele „Fericirilor”,
dă noua sa Lege. Nu desființează vechea legea, ci interpretează în felul
său. „Aţi auzit că s-a
spus… Eu însă vă spun” – de şase ori se întâlneşte în Evanghelia lui Matei. Astăzi
sunt ultimile două.
„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte
pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău!” (vv. 38-39). Evanghelia
pornește de la străvechea legea a talionului, care urmărea să pună frâu
răzbunării: „legea talionului”, născută din voinţa civilă de a împiedica
răzbunările exagerate. Această lege, prezentă în primul cod de legi cunoscut în
istorie, Codul lui Hammurabi, datând probabil din anul 1760 înainte de Cristos,
fiind preluat de Vechiul Testament și introdusă de romani în „Legea celor 12
Table” care erau afişate în Forul Roman, urmărea stabilirea echitabilă a dreptăţii. Ştiau bine anticii că sălbaticul
tinde să întreacă măsura când este vorba de a-şi face singur dreptate... Isus
spune că nu ajunge legea. „Eu însă vă spun: dacă cineva te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!” Nu aboleşte legea veche, dar o duce la desăvârşire. Trebuie
depăşită tentaţia răzbunării. A învinge răul cu puterea binelui pe care
Dumnezeu ni-l dăruieşte.
„Aţi auzit că s-a spus: «Să-l
iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun:
iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (vv.
43-44). Cristos ne cere să iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care ne dă
răspunsul: „Rugaţi-vă, pentru vrăjmaşii voştri”. Este vorba despre rugăciune ce
face minuni. „Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 44). Sfântul Paul,
care a fost persecutorul creştinilor, s-a lăsat transformat de această rugăciune
pe care sfântul Ștefan o înălța spre cer. Cristos este „răstignitul fără ură”.
El se roagă cu psalmul 22,2: „«Elí, Elí, léma sabactáni?» adică «Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (Mt
27,46). Și a fost ascultat. Tatăl l-a înviat din morți.
Și Isus termină predica sa prin aceste cuvinte: „Aşadar,
fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (v. 48). Isus ne invită să ne uităm către Tatăl:
el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi. Vrea ca toată
lumea să fie iluminată de acest soare… Iubirea sa este pentru toţi: pentru cei buni
şi pentru cei răi. A-i iubi pe cei care nu ne iubesc, înseamnă a-l imita pe
Dumnezeu. Nu înseamnă să fi ajuns la scopul sublim – iubirea universală – dar
înseamnă să încerci să tinzi spre ea în fiecare zi.
Un rabin bătrân întrebă o dată pe elevii săi când se
putea recunoaște momentul precis în care se termină noaptea şi începe o nouă
zi. „Poate că din momentul în care se distinge cu uşurinţă un câine de o oaie?”
„Nu”, a spus rabinul. „Când un copac se distinge față de un smochin?” „Nu”, a
repetat el. „Dar atuncea când?”, întrebară toți elevii. Rabinul a răspuns:
„Atunci când privind o persoană oarecare tu reconoști pe un frate tău sau pe
sora ta. Până la acel moment încă este noapte în inima ta!”
Să ne dea, Domnul, această lumină…
[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it);
Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi
T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986;
Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario
meditato, EDB Bologna 1974].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu