„Predestinarea” în viziunea sfântul Augustin

Sfântul Augustin 

de Giovanni Domenico Tiepolo.

Termenul praedestinatio este luat de sfântul Augustin din Sfânta Scriptură, mai concret de la sfântul Paul, care îl utilizează de cinci ori şi totdeauna pentru a indica planul lui Dumnezeu atât în privinţa lui Cristos, cât şi în privinţa mântuirii oamenilor.

Trebuie spus încă de la început că acest argument nu este atât de central în gândirea lui Augustin. El dezvoltă acest argument în momentul în care trebuie să vorbească despre har. Doctrina predestinării depinde în întregime de două adevăruri: eficacitatea şi gratuitatea harului.

Definiţia predestinării: predestinarea este preştiinţa şi pregătirea binefacerilor lui Dumnezeu, acele binefaceri eficace şi gratuite care îl conduc pe om la mântuire. Augustin face de la început distincţia între preştiinţa divină şi predestinare şi între ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce El nu face dar permite.

În privinţa raportului dintre preştiinţă şi predestinare au existat în decursul istoriei trei posibile curente de gândire:

1. Primul reconduce predestinarea la preştiinţă şi bazează pe el doctrina mântuirii (este cel al pelagienilor şi al semipelagienilor).

2. Al doilea curent reconduce preştiinţa la predestinare (este cel al predestinaţioniştilor de la Lucid la Janseniu).

3. Al treilea curent face distincţie între preştiinţă şi predestinare, atribuind numai preştiinţei păcatele oamenilor (şi al îngerilor), preştiinţei şi predestinaţiei operele mântuirii (este ceea ce Augustin învaţă şi apără). Augustin apără deschis această distincţie pentru că păcatul este obiectul preştiinţei, niciodată al predestinaţiei. De aceea preştiinţa divină cunoaşte mai înainte, dar nu face ca omul să fie păcătos. Acest principiu este absolut esenţial şi fundamental în rezolvarea augustiniană a problemei răului.

În altă ordine de idei, predestinarea nu poate să existe fără preştiinţă, în timp ce preştiinţa poate să existe fără predestinare. Cu predestinarea Dumnezeu a prevăzut ceea ce ar fi făcut El însuşi... Dar El poate să ştie în precedenţă chiar şi acele lucruri pe care nu le face El, adică păcatele oamenilor. Deci, predestinaţiei îi aparţine ceea ce Dumnezeu face (darul harului), în timp ce preştiinţei îi aparţine ceea ce Dumnezeu nu face (chiar dacă face ca şi acestea să intre în ordinea voită de El), dar permite (păcatul).

Distincţiei dintre preştiinţă şi predestinaţie trebuie adăugată încă ceva, care nu este mai puţin important şi anume legătura care există între acţiunea divină şi permisiunea. Răul există: deci Dumnezeu îl permite. Dacă nu l-ar permite n-ar exista. Motivul acestei permisiuni este ascuns pentru noi în adâncul misterului, dar nu se poate nega că răul nu ar exista dacă Dumnezeu nu l-ar permite. Deci: Dumnezeu permite răul numai din cauza unei drepte judecăţi, şi este fără îndoială bun tot ceea ce este drept.

Citește în continuare:
http://sfintisisfinte.blogspot.ro/2011/05/predestinarea-in-viziunea-sf-augustin.html