Înălțarea sfintei Cruci: Iubirea răstignită

 

Ave Crux spes unica!

 Lecturi: Numerilor 21,4b-9; Filipeni 2,6-11; Evanghelia Ioan 3,13-17; lecturi

Celebrăm astăzi sărbătoarea Înălţării sfintei Cruci, a cărei origine urcă la adoraţia care-i era rezervată la Ierusalim în Vinerea sfântă; apoi sărbătoarea a fost legată de memoria regăsirii crucii. Aici trebuie făcută o precizare: a adora crucea nu înseamnă a venera un instrument de moarte, ceea ce este crucea, dar a ne fixa privirea asupra misterului paradoxal care împlineşte mântuirea noastră, misterul iubirii manifestate pe cruce, iubirea Tatălui care l-a dăruit pe Fiul său pentru viaţa lumii, şi iubirea Fiului care s-a dat pe sine pentru noi.

Pentru a ne invita să contemplăm acest mister, Biserica a ales un fragment scurt din cea de a patra evanghelie, în care Isus vorbeşte cu Nicodim, un învăţător fariseu, expert în Scripturi. Isus face o revelaţie, la prima vedere enigmatică: „aşa cum Moise  a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca cel care crede în el să aibă viaţa veşnică”. În pustiu, în timpul exodului, Moise a înălţat un şarpe de bronz: privindu-l israeliţii erau feriţi de moartea provocată de şerpii veninoşi; aşa cum şarpele era „un semn de mântuire” (Înţ 16,6), la fel va fi Fiul omului, o dată înălţat. Dar ce înseamnă a fi înălţat? Înseamnă a fi ridicat de la pământ, şi Isus va fi ridicat pe cruce; dar înseamnă şi a fi înălţat de Dumnezeu, care îl va lua pe Isus în gloria sa şi îl va face Domnul universului.

Astfel sunt unite într-o sinteză admirabilă crucea şi gloria: crucea înseamnă sfârşitul existenţei pământeşti a lui Isus şi, în acelaşi timp, arată identitatea sa de Fiu coborât din cer şi apoi din nou înălţat de Dumnezeu la cer.

Dacă aceasta este o lectură rod al credinţei, trebuie amintit că, în istorie, moartea lui Isus nici nu a fost îmbrăcată cu gloria martiriului, ca aceea a lui Ioan Botezătorul, deşi a fost o moarte ruşinoasă şi infamă: „scandalul crucii” (Gal 5,11), „nebunia crucii” (1Cor 1,18.23), spunea Paul. În timpul lui Isus, de fapt, moartea pe cruce era înţeleasă de evrei ca moartea rezervată celui blestemat de Dumnezeu; era un chin extrem provocat de romani celui care era judecat dăunător binelui comun. Iată cum a murit Isus: atârnat între cer şi pământ, pentru că – se credea – refuzat de Dumnezeu şi de oameni, condamnat de puterea religioasă întrucât era considerat  ca un duşman al comunităţii celor care cred, şi de puterea imperială ca un răufăcător. Ar trebui să ne amintim aceasta de fiecare dată când suntem tentaţi să reducem crucea la simbol religios.

Şi totuşi, Isus a ştiut să transforme crucea într-un loc glorios, în care el ne-a iubit pe noi oamenii până la extrem, loc în care a murit pentru noi, ca să ne salveze. Şi aceasta pentru că sfârşitul pe cruce nu a fost pentru el rezultatul unei fatalităţi oarbe; dimpotrivă, a fost ieşirea dintr-o existenţă trăită în libertate şi din iubire, pentru că numai iubirea de Dumnezeu, povestită de Isus, poate transforma un instrument de moarte în izvor de viaţă. În acest sens comentează evanghelistul: „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca cel care crede în el să nu moară, dar să aibă viaţa veşnică”. Iar antifona la evanghelie în tradiţia Bisericii din Occident este: „Ne-nchinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”.

(pr. Enzo Bianchi [14 septembrie 2008]; trad. pr. Isidor Chinez).