 |
| Isus și Petru la Cezarea lui Filip. |
Încredere
în Domnul
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (16 septembrie 2018)
Omilie
A cânta la Liturghie, a recita
„Crezul”, a spune „Tatăl nostru”, după cum Petru a zis: „Tu ești Fiul lui
Dumnezeu”… este ușor să fii creștin. În momentele dificile e greu să avem încredere
în Domnul?
În prima lectură luată din Cartea lui Isaia (Is 50,5-9a) găsim un text provocator despre un personaj misterios cunoscut ca „slujitorul suferind” a lui Yahve. Este descris ca un om credincios față de Dumnezeu. De aceea este persecutat și combătut de dușmanii săi pentru misiunea încredințată lui de către Dumnezeu. „Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi eu nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi” (v. 5). Omul despre care se vorbește aici este hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu: caracteristica lui este ascultarea cuvântului Domnului, încrederea în ajutorul divin, supunerea fără rezerve la voinţa lui Dumnezeu. „Spatele l-am dat celor care mă loveau, obrajii, celor care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de la cei care mă insultau şi mă scuipau” (v. 6). Suferințele lui sunt înșirate rând pe rând: lovituri, smulgerea bărbii, insulte, scuipat. Ultima fiind cea mai urâtă injurie [scuipatul]. El refuză să răspundă cu violență la atâta violență. Unica salvare este Domnul: „Domnul Dumnezeu mi-a venit în ajutor!” (v. 7). Studioșii nu au găsit cu cine să-l identifice: unii spun că este însuși profetul, persecutat de concetățeni, alții spun Israelul, poporul ales, învins şi dominat de duşmani. Profeția este mesianică. Pentru noi, creștinii, acest personaj misterios este Isus Cristos, cel care înfruntă injuriile pentru ca inima omului să fie purificată de ură. Iubirea trebuie să urmeze logica crucii: a muri pentru ca alții să trăiască în iubire. Încrederea în Dumnezeu rămâne neclintită. Dacă Dumnezeu este vecin există speranță pentru a trăi. Avem convingerea că răul și violența nu vor avea ultimul cuvânt de spus. Iubirea va triumfa.
În prima lectură luată din Cartea lui Isaia (Is 50,5-9a) găsim un text provocator despre un personaj misterios cunoscut ca „slujitorul suferind” a lui Yahve. Este descris ca un om credincios față de Dumnezeu. De aceea este persecutat și combătut de dușmanii săi pentru misiunea încredințată lui de către Dumnezeu. „Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi eu nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi” (v. 5). Omul despre care se vorbește aici este hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu: caracteristica lui este ascultarea cuvântului Domnului, încrederea în ajutorul divin, supunerea fără rezerve la voinţa lui Dumnezeu. „Spatele l-am dat celor care mă loveau, obrajii, celor care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de la cei care mă insultau şi mă scuipau” (v. 6). Suferințele lui sunt înșirate rând pe rând: lovituri, smulgerea bărbii, insulte, scuipat. Ultima fiind cea mai urâtă injurie [scuipatul]. El refuză să răspundă cu violență la atâta violență. Unica salvare este Domnul: „Domnul Dumnezeu mi-a venit în ajutor!” (v. 7). Studioșii nu au găsit cu cine să-l identifice: unii spun că este însuși profetul, persecutat de concetățeni, alții spun Israelul, poporul ales, învins şi dominat de duşmani. Profeția este mesianică. Pentru noi, creștinii, acest personaj misterios este Isus Cristos, cel care înfruntă injuriile pentru ca inima omului să fie purificată de ură. Iubirea trebuie să urmeze logica crucii: a muri pentru ca alții să trăiască în iubire. Încrederea în Dumnezeu rămâne neclintită. Dacă Dumnezeu este vecin există speranță pentru a trăi. Avem convingerea că răul și violența nu vor avea ultimul cuvânt de spus. Iubirea va triumfa.
A doua lectură luată din
scrisoarea sfântul apostol Iacob (Iac 2,14-18) ne invită să primim iubirea lui Dumnezeu așa cum
trebuie. Credința oricât de prețioasă ar fi nu ajunge. Trebuie demonstrată că o
posedăm. Nu ajunge să ne mulțumim cu frumoase cuvinte. Nu este suficient a avea
credință în inimă. „Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de
hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace,
încălziţi-vă şi săturaţi-vă!», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce
folos?” (vv. 15-16). Trebuie să mărturisim cu viața, cu faptele, în special,
cu iubirea față de aproapele. Credință care nu lucrează este moartă. Nu putem
spune că suntem discipoli ai lui Cristos, dacă nu acționăm în consecință. Acest
angajament trebuie să fie tradus în asistență efectivă pentru ceilalți. Doar
actele spun adevărul cuvintelor noastre. Apostolul ne arată cum să trăim cu
adevărat bucuria evangheliei. Credinţa se manifestă în fapte de milostivire
faţă de semenii noştri, astfel credinţa fără fapte este moartă. Credința și
faptele, religiozitatea și etica, sunt un singur lucru.
Fragmentul evanghelic din această
duminică (Mc 8,27-35) este în centrul evangheliei lui Marcu: se termină partea
întâia petrecută în Galileea și începe partea a doua, drumul spre Ierusalim în
care prima este mărturisirea lui Petru. Tensiunea care domină se încheie cu
întrebările din Cezarea lui Filip – în afara Galileei – capitala Iturea și a
Trahonitidei: o regiune situată la est de fluviul Iordan, în partea meridională
a Siriei antice, două zile de mers până la lacul Genezaret sau Marea Galileei. Cristos
este în teritoriul păgân. „Isus și discipolii săi au plecat spre satele
Cezareii lui Filip” (v. 27). Cristos știe că este expus la o grea încercare, știe
că l-au părăsit mulți dintre ucenicii săi (cf. In 6,60.66). Isus însuşi le pune în mod explicit întrebarea
decisivă: „Cine spun oamenii că sunt eu?” (v. 27). Se întrebau cine este acest
personaj atât de puternic și atât de bun. Discipolii i-au
raportat cuvintele care circulau prin mulțime. Pentru unii: Ioan
Botezătorul care a înviat din morți; pentru alții: Ilie; iar pentru alții: un
profet. Răspunsul mulţimii nu aduce o noutate despre Isus şi îl pune în rândul
altor profeţi. În lumea noastră de astăzi este la fel: se aude că Cristos este
un om generos, un om înțelept, unul care face minuni. Dar, de fapt, nu se știe
nimic clar. Cei mai mulți nu sunt siguri de identitatea sa.
Dar aici este întrebare oarecum provocatoare: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” (v. 29). Să observăm: întrebarea nu-i este pusă nici lui Petru, nici lui Ioan, nici altei persoane, ci este pusă tuturor: voi. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” Acum a sosit momentul mărturiei și a credinței. Ia cuvântul Petru în numele celor doisprezece, iar răspunsul lui părea să fie cel mai bun: „Tu ești Cristosul!” (v. 29). Răspunsul lui Petru este recunoaşterea cu claritate a mesianității lui Isus. Această declarație este purtătoarea tuturor speranțelor lumii ebraice. Se așteaptă un Mesia care să elibereze țara de ocupanții străini. El va restabili împărăția lui Israel. Cu el, vine împărăția lui Dumnezeu. Cristos, adică mântuitorul Israelului și al lumii întregi, este cel promis de Vechiul Testament. Înseamnă „unsul” lui Dumnezeu, cel uns cu Duhul Sfânt (cf. Is 11,2). Aceasta a fost pătrunderea adâncă în istoria umană de la Cezarea lui Filip.
Evanghelia, în loc să descrie mulțumirea și entuziasmul lui Isus, ne relatează despre avertizarea aspră: „le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el” (v. 30). Pentru cercetătorii biblici aceasta este numită „misterul mesianității” din evanghelia după Marcu. Porunca de a nu face cunoscut pe Isus este o caracteristică aproape obişnuită: a înţelege corect adevărata natură a mesianităţii lui Cristos. Nu ajung minunile, trebuie să aşteptăm pătimirea şi moartea sa pe cruce. Tocmai „atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (v. 31). Isus anunță că va avea de suferit, respins și condamnat la moarte de către autorități. Petru nu se aștepta la un astfel de descoperire neașteptată. A spune că Isus este Mesia este un răspuns exact, dar incomplet: există mereu pericolul de a gândi mesianitatea sa conform gândirii oamenilor. Calea crucii completează discursul, clarificându-l. Când Petru spune: „Tu eşti Cristos”, Isus simte nevoia de a face o precizare: „Sunt Fiul Omului, dar care trebuie să sufere mult”. Petru încearcă să-l îndepărteze pe Isus de calea crucii: „luându-l deoparte, a început să-l certe” (v. 32). Tocmai în acest punct este deosebirea dintre credinţă şi necredinţă, dintre mentalitatea creştină şi mentalitatea lumii: „nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor!” (v. 33). Isus a demascat această tentaţie subtilă. În viaţa sa a fost un continuu „da” spus lui Dumnezeu şi nu ispititorului.
După ce a precizat identitatea sa şi după ce a demascat prezenţa tentaţiei Satanei, Cristos se adresează discipolilor şi mulţimii şi cu multă claritate le propune drumul său. Marcu, repetând și astăzi întrebarea lui Isus: „voi cine spuneți că sunt eu?”, invită Biserica și pe fiecare credincios să măsoare nivelul credinței sale, să o purifice de falsele imagini. Nu există două căi, una pentru Isus şi una pentru Biserică, ci există una singură: „cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (v. 34). Să reflectăm la aceasta… și să avem încredere în Domnul!
Dar aici este întrebare oarecum provocatoare: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” (v. 29). Să observăm: întrebarea nu-i este pusă nici lui Petru, nici lui Ioan, nici altei persoane, ci este pusă tuturor: voi. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” Acum a sosit momentul mărturiei și a credinței. Ia cuvântul Petru în numele celor doisprezece, iar răspunsul lui părea să fie cel mai bun: „Tu ești Cristosul!” (v. 29). Răspunsul lui Petru este recunoaşterea cu claritate a mesianității lui Isus. Această declarație este purtătoarea tuturor speranțelor lumii ebraice. Se așteaptă un Mesia care să elibereze țara de ocupanții străini. El va restabili împărăția lui Israel. Cu el, vine împărăția lui Dumnezeu. Cristos, adică mântuitorul Israelului și al lumii întregi, este cel promis de Vechiul Testament. Înseamnă „unsul” lui Dumnezeu, cel uns cu Duhul Sfânt (cf. Is 11,2). Aceasta a fost pătrunderea adâncă în istoria umană de la Cezarea lui Filip.
Evanghelia, în loc să descrie mulțumirea și entuziasmul lui Isus, ne relatează despre avertizarea aspră: „le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el” (v. 30). Pentru cercetătorii biblici aceasta este numită „misterul mesianității” din evanghelia după Marcu. Porunca de a nu face cunoscut pe Isus este o caracteristică aproape obişnuită: a înţelege corect adevărata natură a mesianităţii lui Cristos. Nu ajung minunile, trebuie să aşteptăm pătimirea şi moartea sa pe cruce. Tocmai „atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (v. 31). Isus anunță că va avea de suferit, respins și condamnat la moarte de către autorități. Petru nu se aștepta la un astfel de descoperire neașteptată. A spune că Isus este Mesia este un răspuns exact, dar incomplet: există mereu pericolul de a gândi mesianitatea sa conform gândirii oamenilor. Calea crucii completează discursul, clarificându-l. Când Petru spune: „Tu eşti Cristos”, Isus simte nevoia de a face o precizare: „Sunt Fiul Omului, dar care trebuie să sufere mult”. Petru încearcă să-l îndepărteze pe Isus de calea crucii: „luându-l deoparte, a început să-l certe” (v. 32). Tocmai în acest punct este deosebirea dintre credinţă şi necredinţă, dintre mentalitatea creştină şi mentalitatea lumii: „nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor!” (v. 33). Isus a demascat această tentaţie subtilă. În viaţa sa a fost un continuu „da” spus lui Dumnezeu şi nu ispititorului.
După ce a precizat identitatea sa şi după ce a demascat prezenţa tentaţiei Satanei, Cristos se adresează discipolilor şi mulţimii şi cu multă claritate le propune drumul său. Marcu, repetând și astăzi întrebarea lui Isus: „voi cine spuneți că sunt eu?”, invită Biserica și pe fiecare credincios să măsoare nivelul credinței sale, să o purifice de falsele imagini. Nu există două căi, una pentru Isus şi una pentru Biserică, ci există una singură: „cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (v. 34). Să reflectăm la aceasta… și să avem încredere în Domnul!
bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu