† Duminica a 29-a de peste an [A]: Restituiți „imaginea” lui Dumnezeu, căci lui îi aparțineți [18 octombrie 2026]

 

Dinarul lui Cezar - de James Tissot.

Restituiți „imaginea” lui Dumnezeu, căci lui îi aparțineți

Lecturi biblice: Isaia 45,1.4-6; 1Tesaloniceni 1,1-5b; Evanghelia Matei 22,15-21; lecturi biblice

Omilie

Există cuvinte biblice care au modelat istoria umanității – sunt cele din evanghelia de astăzi: „daţi-i […] Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” (Mt 22,21). Este „restituirea” Cezarului și a lui Dumnezeu: noua traducere a schimbat pe bună dreptate „a da” în „a restitui”. Prima lectură se concentrează asupra imperiului persan și evidențiază eliberarea poporului evreu după planul lui Dumnezeu: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul său, Cirus, pe care l-am luat de mâna dreaptă” (Is 45,1). În lectura a doua, este noua Biserică a tesalonicienilor care trăiește în așteptarea întâlnirii cu Domnul printr-o credință vie exprimată prin fapte de caritate; pentru acestea, apostolul Paul își exprimă recunoștința: „Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, aducându-ne aminte fără încetare în rugăciunile noastre […] de lucrarea credinţei voastre, de strădania iubirii şi de perseverenţa speranţei voastre în Isus Cristos” (1Tes 1,2-3). Este dragostea, credința și nădejdea care nu sunt ușoare: sunt persecuții. Însă pentru perseverența lor, apostolul îi mulțumește lui Dumnezeu. Este „restituirea” a ceea ce îi aparține Domnului, căci noi înșine suntem „imaginea” lui Dumnezeu!

În lectura întâia (Is 45,1.4-6), profetul anonim – pe care îl numim al Doilea-Isaia – își începe slujirea la primele victorii ale regelui persan Cirus până la distrugerea Babilonului (539 î.C.) și edictul de eliberare a evreilor (538 î.C.). Profetul iudeu a putut să-l numească pe regele Cirus (559-530 î.C.) „mesia”: „aşa vorbeşte Domnul către unsul său, Cirus, pe care l-am luat de mâna dreaptă, pentru ca să înjosesc înaintea lui neamurile” (v. 1). Cred că a provocat o anumită uimire ascultătorilor profetului! Dar, la o privire mai atentă, Cirus nu este personajul principal. În primul rând, profetul afirmă că Dumnezeu „l-a chemat pe nume”, nu pentru vreun merit propriu, ci „de dragul slujitorului meu Iacob şi al lui Israel, alesul meu, te-am chemat pe nume” (v. 4). Intuiește decăderea Babilonului prin anul 540 î.C. Regele Cirus al II-lea străbatea întregul Orient, cuprins între Persia [azi Iran], Babilonia, Mezii, Armenia și estul Asiei Mici [astăzi Turcia]. Profetul spune că Dumnezeu este cel care îl înalță pe Cirus, îi conferă ungerea regală, îl încoronează, îl ia de mână, îl conduce la biruință, îi netezește calea, îi deschide porțile. Dumnezeu este adevăratul Domn al istoriei: „Eu sunt Domnul şi nu mai este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu” (v. 5). Profetul îl numește pe Cirus „cel uns”. Termenul ebraic este „mesia” – în grecește „cristos” – care înseamnă „cel uns de Dumnezeu”. Ungerea cu untdelemn era semnul pătrunderii Duhului care a investit într-un om – rege, preot, profet – o misiune specială. Cirus nu-l cunoștea pe Domnul. Dar Dumnezeu este inspirația operelor conduse de Cirus. Toate evenimentele politice trebuie interpretate într-o lumină religioasă și teologică: Dumnezeu este Domnul istoriei.

A doua lectură (1Tes 1,1-5b) este scrisă de sfântul Paul către comunitatea din Tesalonic care a fost întemeiată Paul împreună cu Sila și Timotei în a doua călătorie misionară (cf. Fap 17,1-9). Întrucât Paul a trebuit să plece din Tesalonic în grabă din cauza evreilor, era îngrijorat de situația creștinilor. Primind vești bune de la Timotei și Sila, le scrie tesalonicenilor și se bucură că au rezistat la încercare. Mica comunitate se revelează lumii cu trei virtuți teologice: credința dedicată vieții; caritatea care este angajată activ în sectorul serviciului social; speranța spre venirea finală a Domnului: „amintindu-ne de lucrarea credinţei voastre, de strădania iubirii şi de perseverenţa speranţei voastre în Isus Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru” (v. 3). Prin urmare, trăiește într-o atmosferă de har și pace, de rugăciune, de mulțumire și de bucurie: „îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi” (v. 2). Verbul grecesc de „euharistia” care înseamnă „mulțumesc”, folosit de Paul în Noul Testament, exprimă clar intenția de a-i conferi o valoare care se referă la sensul cuvintelor. Euharistia apărea ca acțiune de mulțumirea pentru că este indicată în cel mai înalt grad de comuniune a omului cu Dumnezeu realizată în Isus. Paul îi atribuie semnificația de laudă intensă, de recunoștință profundă și, în același timp, de dependență și de disponibilitate totală față de Dumnezeu pentru împlinirea lucrării sale de mântuire prin proclamarea evangheliei „cu putere și cu Duhul Sfânt”. Apostolul nu atribuie meritul elocvenței omenești, ci puterii lui Dumnezeu: „noi cunoaştem […] că aţi fost aleşi, pentru că evanghelia noastră nu a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi prin putere, prin Duhul Sfânt” (v. 4.5). Cuvântul lui Paul poate atinge propria sa vigoare numai prin forța Duhului care l-a înviat pe Isus din morți (cf. Rom 8,11; 1Cor 6,14). Este continuarea cuvântului lui Cristos.

În Evanghelia după Matei (Mt 22,15-21), adversarii lui Isus găsesc din nou o înțelegerecăci în templu sunt preoții, cărturarii (cf. Mt 21,15), fariseii (cf. Mt 21,45) și irodienii (cf. Mt 22,15); mai târziu, vor apărea saduceii (cf. Mt 22,23). „I-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: «Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ţii seamă de nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut Cezarului?»” (v. 16-17). Ei recunosc trei calități a lui Isus: autenticitatea – „ești sincer”; onestitatea – „nu ţii seamă de nimeni”; înveți și vorbești cu adevăr despre Dumnezeu și „împărăția” sa – este curajul său: nu te înspăimânți de nimeni, nu faci discriminări. Îi pregătesc o întrebare dificilă făcută să înșele pentru a cădea în cursă: un asentiment sau o negare ar fi fost suficiente pentru a dezlănțui mânia poporului sau reacția autorităților romane. „Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: «Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi? Arătaţi-mi moneda tributului!» Iar ei i-au adus un dinar” (v. 18-19). Folosirea monedelor străine era considerată de curentele iudaice [cele mai extreme] o formă de cult idolatric, condamnat de a doua poruncă [„să nu-ţi faci chip cioplit” (Ex 20,4), ca să te închini lui; „idol”, prin definiţie, statuie sculptată ca reprezentare a unei zeităţi]. Prin urmare, introducerea în templu a unor imagini ale împăratului sau embleme care să-i simbolizeze puterea nu era aprobată, pentru a nu submina regalitatea suverană și unică a lui Dumnezeu. Vor să-l prindă pe Isus în capcană, cea politică. Era prin anul 30. Tiberius era împărat, inteligent, dar dur; s-a retras de la Roma și a guvernat imperiul de pe insula Capri, în apropiere de Neapole, din cauza neîncrederii nejustificată și a disprețului față de politica din Senat [a murit la 77 de ani în 37 d.C.]. Domnul îi numește „ipocriți”, nesinceri, înșelători. „«Arătaţi-mi moneda tributului!» Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: «Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?» I-au zis: «Ale Cezarului». Atunci le-a zis: «Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!»” (v. 19.21), adică căutarea „împărăției” și dreptății lui Dumnezeu. Isus cere credincioșilor să intervină în politică, nu cu scopul obținerii de privilegii sau al impunerii unor scheme prestabilite, ci în favoarea unei societăți mai drepte și solidare. Domnul însuși a dat un exemplu, „plătind” personal pentru alegerile sale. Omul nu e definit doar de locul pe care îl ocupă în societatea politică. Această chemare cere să se dăruiască lui Dumnezeu, întreaga persoană. În această duminică, să-i „purtăm” Domnului existență noastră: bucurii și tristeți, așteptări sau dezamăgiri. Și printre rânduri ne dăm seama că vrea să vorbească despre o altă „monedă” cu o altă „imagine”: „chipul” Creatorului înscris în om. Omul este adevărata „monedă” care trebuie „dată” lui Dumnezeu! Noi înșine suntem „imaginea” Domnului!