Credința înseamnă a-ți da inima...

Credința înseamnă slujire...

Ce înseamnă „a crede”?

– „cred că mâine va ploua”: înseamnă o simplă părere, o opinie care nu poate fi o adevărată certitudine.

– „te cred”: este încredere în cineva, pentru că sunt sigur că o merită.

– „cred în Dumnezeu”: nu spune doar că Dumnezeu există.

 

A crede nu înseamnă înainte de toate a-ţi da asentimentul la o demonstraţie clară şi evidentă sau la un plan lipsit de necunoscute şi de limite; nu este credinţă atunci când te deschizi în faţa a ceva care poate fi posedat şi-ţi stă la dispoziţie.

 

A crede înseamnă a te încrede în Cineva, a consimţi la chemarea Străinului care invită, a-ţi încredinţa viaţa în mâinile Altuia, pentru că El este unicul, adevăratul Domn.

 

În Evul Mediu se făcea această etimiologie: a crede vine de la „cor dare”, a-ţi da inima, a o pune fără condiţii în mâinile altuia. Crede acela care se lasă făcut prizonierul Dumnezeului invizibil, care acceptă să fie posedat de El în ascultare supusă şi în docilitatea cea mai profundă a inimii.

 

Credinţa este redare, încredinţare, abandon, nu posedare, garanţie, siguranţă...

 

De aceea, a crede nu înseamnă a evita scandalul, a fugi de risc, a înainta în lumina senină a zilei. Se crede nu numai în ciuda scandalului şi a riscului, dar chiar atunci când eşti sfidat de scandal şi risc. Cine crede înaintează în noapte, pelerin spre lumină. Cunoaşterea sa este în penumbra serii, o „cunoaştere vespertină”, nu încă o „cunoaştere matinală”, cum se exprimă sfântul Augustin şi sfântul Toma.

 

„A crede înseamnă a sta pe malul abisului întunecat, şi a asculta Glasul care strigă: «Aruncă-te, te prind în braţe!»” (Søren Kierkegaard). Întrebările neliniştitoare se pun aici: dacă în loc de braţe primitoare sunt doar stânci cu vârfuri ascuţite? Și dacă dincolo de întuneric nu este altceva decât întunericul neantului? A crede înseamnă a rezista şi a suporta întreaga greutate a acestor întrebări: înseamnă a nu pretinde semne, dar a oferi semne de iubire Iubitului invizibil care ne cheamă.

 

 

„A crede” înseamnă a îmbrăţişa Crucea urmării, nu aceea comodă şi uşoară pe care am vrea-o noi, dar aceea umilă şi obscură care ne este dată, pentru a completa în noi „ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos, în folosul Trupului său, care este Biserica” (Col 1,24).

 

Crede cel care mărturiseşte iubirea lui Dumnezeu în ciuda lipsei evidenţei iubirii; crede cel care speră împotriva oricărei speranţe; crede cel care acceptă să răstignească propriile aşteptări pe Crucea lui Cristos şi nu pe Cristos pe crucea propriilor aşteptări.

 

De credinţă ne putem apropia cu teamă şi tremur, descălţându-ne, dispuşi să recunoaştem un Dumnezeu care nu vorbeşte în vânt, în foc sau în cutremur, dar în umila briză lejeră, asemenea lui Ilie pe muntele sfânt (cf. 1Re 19,11-13) asemenea tuturor sfinţilor şi profeţilor.

 

Atunci, a crede înseamnă a pierde totul? Înseamnă a nu mai avea certitudine, nici urmaşi, nici patrie? Înseamnă a renunţa la orice semn şi la orice vis de miracol? La acest punct vrea să ajungem Dumnezeul celor credincioşi? Atât de devorant este focul său? Aşa de întunecată este noaptea sa? Atât de absolută este tăcerea sa?

 

Nu putem spune numai „da”: calea credinţei cuprinde şi aceste momente, dar în acelaşi timp există totdeauna un Tabor pentru a desluşi drumul. Ne-a fost dat un mare semn – Cristos cel Înviat şi care trăieşte în semnele iubirii şi harului încredinţate Bisericii sale... În El se face prezentă iubirea invizibilă: El este semnul pentru cel care nu vrea sau nu ştie să creadă forţei iubirii; e semnul care cheamă, care trezeşte şi stimulează conştiinţele adormite pentru a participa la faptele şi zilele iubirii.

 

A mărturisi credinţa nu înseamnă a da răspunsuri deja pregătite, ci a răspândi pacea; a accepta invitaţia nu înseamnă rezolvarea tuturor întrebărilor obscure, ci a le purta pe cele ale altuia şi împreună cu El.

 

[pr. Isidor Chinez (1994)].