În pădurile din munții Vosgi... (exemple)

 

 

Pustnic în fața altarului - 
de Van Brekelenkam

În pădurile din munții Vosgi, din estul Franței, trăiau mulți pustnici, dintre care unul avea faimă de sfânt. Vânătorii erau convinși că au văzut animale sălbatice: urși, porci mistreți, cerbi, adunate toate în la intrarea în peștera unde omul lui Dumnezeu cânta laude lui Dumnezeu. Nici locuitorii din vale nu erau surprinși să vadă în timpul nopții o strălucire stranie deasupra muntelui în care locuia pustnicul. Adesea tineri i-au cerut să-i ia cu sine: alți pustnici nu trăiau oare împreună cu doi sau trei ucenici care se dedaseră vieții contemplative? Toți, însă, primeau același răspuns negativ; toți cu excepția unuia. De la el se cunoaște cauza unui astfel de privilegiu puțin după moartea învățătorului.

 

„M-am prezentat la vârsta de optsprezece ani, rugându-l să pot rămâne aproape de el. La întrebarea sa: «pentru ce» i-am răspuns:

 – Pentru că vreau să învăț să mă rog.

Aceste cuvinte au aprins o lumină de tandrețe în ochii bătrânului eremit. M-a întrebat atunci:

– Și pentru ce, dragul meu, vrei să înveți să te rogi?

– Pentru că este știința cea mai înaltă.

– Aș vrea atât de mult să te primesc, dar nu pot, îmi răspunse nu fără tristețe.

 

M-am întors la el trei ani mai târziu. M-a primit cu inimă părintească și mi-a pus aceeași întrebare:

– Pentru ce vrei să înveți să te rogi?

– Pentru a deveni un sfânt.

 

Eram convins că de această dată mă va primi: motivul nu era oare cel mai înalt din câte se pot întrezări cu gândirea? Dar el s-a opus din nou refuzând și eu am plecat disperat. Mi-am reluat munca câmpului. Și totuși, mai mult ca oricînd, de dimineața și până seara, dorința de rugăciune nu-mi dădea pace. Mi se întâmpla să plâng gândindu-mă la cel care, acolo sus, trăia în intimitatea Dumnezeului său.

 

Într-o noapte de Crăciun m-am sculat brusc: în mine era siguranța că de această dată mă va primi. La sosirea mea el se ruga și nici nu și-a dat seama de mine. Am așteptat timp îndelungat; nerăbdarea mea încetul cu încetul s-a calmat. Când s-a îndreptat spre mine nu mi se părea deloc surprins de prezența mea. Am început să-i vorbesc nelăsându-i timp să-mi pună vreo întrebare...

– Vreau să învăț să mă rog pentru că vreau să-l aflu pe Dumnezeu.

Atunci mi-a deschis brațele”.

 

(Caffarel H., Lettere sulla preghiera, în Vangelo vissuto îngrijită de G. Barra), Editura Piero Gribaudi, Torino, 1973, p. 259-260; trad. pr. Isidor Chinez).