„Împlinea toate operele de
caritate cu cea mai mare bucurie a inimii, fără să-şi schimbe vreodată
înfăţişarea” (Din mărturia
servitoarei sale, Isentrude).
O căsătorie aranjată
E numită Elisabeta a Ungariei
numai pentru că s-a născut în această ţară, în 1207, ca fiică a regelui Andrei
al II-lea, în castelul din Saros Patak, aproape de actuala Budapesta, dar viaţa
i s-a consumat în Turingia. Avea 4 ani când a fost logodită cu un tânăr de 11
ani, Ludovic, fiul landgrafului de Turingia – aşa se numea un mare conte în
acele regiuni –, şi îndată dusă în castelul logodnicului, pentru a fi acolo
educată în conformitate cu limba şi obiceiurile noii patrii.
Se pare că această mutare în
castelul din Wartburg nu a avut o influenţă negativă asupra psihologiei
copilei, chiar şi pentru că au pus în jurul ei patru slujitoare care o
înlocuiau pe mama şi surorile ei, şi cu care ea a stabilit o profundă relaţie
chiar şi sub aspect spiritual.
Pe de altă parte, în acele
timpuri era normal să se aranjeze căsătorii între diferitele curţi, fără să
existe o prea mare preocupare pentru consensul dintre cei direct interesaţi.
Asemenea căsătorii nu numai că serveau pentru a-şi aranja fiii nobili în
conformitate cu rangul lor, dar veneau şi în întâmpinarea binelui supuşilor,
deoarece legăturile matrimoniale, înrudindu-i pe cei puternici, adesea evitau
în rândul supuşilor neplăcerea războaielor.
Şi totuşi, fericită
Când principele Ludovic a ajuns
la o vârstă matură şi Elisabeta avea 14 ani, s-a celebrat căsătoria. A fost o
căsătorie fericită. Elisabeta, referindu-se la iubirea faţă de soţul ei,
obişnuia să se confeseze slujitoarei sale, Isentrude: „Dacă eu iubesc aşa de
mult o făptură muritoare, cu cât mai mult ar trebui să-l iubesc pe Domnul, cel
nemuritor şi stăpân al tuturor!” Dar iubirea umană între cei doi soţi era aşa
de autentică, încât nu numai că nu punea în umbră iubirea faţă de Dumnezeu, dar
o întărea. Şi foarte fidela ei slujitoare, Isentrude, dădea această mărturie: „Se
iubeau cu o iubire admirabilă şi se încurajau, cu multă tandreţe, unul pe
celălalt, în a-l lăuda şi sluji pe Dumnezeu”. Aceasta explică şi pentru ce
soţul i se alătura în operele de binefacere pe care ea le făcea în favoarea
săracilor, folosind bunurile amândurora.
Prinţesa se îmbrăca cu o aşa
simplitate, încât nu se distingea de servitoarele sale şi împreună se întreceau
la treburile casnice. Nu pentru că ar fi avut prea mult timp de dedicat pentru
lucrurile obişnuite, pentru că la 15 ani avea deja primul fiu, pe Herman,
moştenitorul, şi la 16 ani pe Sofia. Pe de altă parte, confesorul Elisabetei,
franciscanul Rüdiger, o conducea pe urmele lui Francisc din Assisi. Figura
acestui sfânt, încă viu, s-a imprimat profund în inima ei, nu numai stimulându-i
iubirea faţă de săraci, dar făcând-o să se îndrăgostească de “domniţa Sărăcia”.
Văduvă şi săracă la 20 de ani
Dacă în interiorul castelului din
Wartburg domnea armonia, nu era la fel şi în afară. Deja părinţii lui Ludovic
avuseseră neplăceri din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu se mulţumea
să-şi exercite jurisdicţia bisericească în Wartburg, dar îşi revendica dreptul
de a aduna taxe şi pe teritoriul landgrafului. Din cauza acestor controverse
tatăl lui Ludovic a murit excomunicat.Pentru a rezolva din rădăcină această
veche problemă, Ludovic a acceptat invitaţia papei Honoriu al III-lea de a lua
parte la cruciada condusă de împăratul Frederic al II-lea. Tânărul principe –
îl asigurase papa – ar fi primit în schimb un ajutor de patru mii de mărci de
argint din partea împăratului şi, din ordinul Sfântului Scaun, ieşirea din
jurisdicţia arhiepiscopului de Mainz.Înainte de a pleca în cruciadă, el l-a
invitat la castelul din Wartburg pe Conrad de Marburg, celebrul predicator al
cruciadei şi trimis pontifical, şi i-a încredinţat grija spirituală a soţiei şi
garanţia respectării acordurilor în timpul absenţei sale. Apoi a plecat cu
cruciaţii, în timp ce Elisabeta aştepta naşterea Gertrudei, al treilea născut. Ajuns
la Otranto ,
în timp ce se pregătea să plece spre Orient, Ludovic a fost surprins de moartea
neprevăzută. Când un trimis a adus vestea la castel, Elisabeta a exclamat: „Mort!
Şi cu el, a murit pentru mine tot binele din lume”.
Pe urmele Sărăcuţului
Începea pentru văduvă o perioadă
foarte dureroasă. Părăsind castelul din Wartburg, s-a mutat la Eisenach , apoi la Pottenstein şi apoi la Marburg.
Elisabeta avea 20 de ani şi un
aspect foarte plăcut. Fratele ei, episcopul de Bamberg, pentru a pune capăt
suferinţelor, a sfătuit-o să se recăsătorească, dar ea avea cu totul alte
planuri. Acum, când pierduse totul, chiar şi pe cei trei fii încă aşa de mici,
îi rămânea posibilitatea, de atâtea ori visată, de a renunţa la toate pentru a
se dărui lui Dumnezeu după spiritul sfântului Francisc. Dacă până în acel
moment se dedicase săracilor, acum putea să trăiască sărăcia în propria piele
şi să practice hostiatim mendicare, cerşitul din poartă în poartă al
franciscanilor, expresie perfectă a domniţei Sărăcia.
Odată, în Vinerea Sfântă,
punându-şi mâinile pe altarul gol, a renunţat la propria voinţă şi la tot ceea
ce lumea putea încă să-i ofere. A trebuit să intervină Conrad, tutorele
pontifical, pentru a o obliga să-şi revendice drepturile de văduvă. Cu
moştenirea ce i-a fost atribuită, ea a construit un spital la Marburg , dedicându-l
sfântului Francisc, şi apoi şi-a petrecut tot restul vieţii slujindu-i pe cei
bolnavi.
A murit la 24 de ani, la 17
noiembrie 1231, la doar cinci ani după moartea sfântului Francisc. Despre
dânsa, îndată după moarte, Conrad de Marburg îi scria papei: “În afară de
aceste opere active (în favoarea săracilor), spun înaintea lui Dumnezeu că rar
am văzut o femeie mai contemplativă; în locul retras în care mergea să se
roage, de multe ori a fost văzută cu chipul strălucind într-un mod
impresionant, iar din ochii ei parcă ieşeau două raze de soare”.
Chiar dacă Elisabeta nu a
îmbrăcat haina franciscană, a asimilat foarte bine spiritul Sărăcuţului din
Assisi şi împăratul Frederic al II-lea, după ce a luat parte la înmormântarea
ei, i-a făcut cunoscut fratelui Elia următoarele: „Venerabila Elisabeta, aşa de
plăcută lui Dumnezeu, de neam ilustru, a luminat ca o stea a dimineţii în
întunericul acestei lumi”.
În ciuda faimei de sfinţenie,
procesul de canonizare a întâlnit multe obstacole din partea arhiepiscopului de
Mainz, care nu-i ierta faptul că sustrăsese castelul de Wartburg de sub
jurisdicţia sa civilă. A fost nevoie de intervenţia sfântului Raymund de
Penyafort, care şi-a exprimat părerea sa favorabilă, pentru ca papa Grigore al
IX-lea să o proclame sfântă la 1 iunie 1235, la doar patru ani de la moartea
sa.
Elisabeta a devenit atunci
inspiratoare şi model – înainte de toate, în Germania – pentru toate acele
femei care, deşi rămâneau în lume, voiau să se dedice contemplaţiei şi slujirii
săracilor şi şi-au luat de la ea numele de elisabetine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu