Pe malul Lacului Maze – Lago
Maggiore – de la poalele Munţilor Alpi se află şi astăzi, în localitatea
Arona, castelul care, în secolul al XVI-lea, aparţinea familiei Boromeu. Aici,
în ziua de 2 octombrie 1538, s-a născut Sfântul Carol Boromeu, ca fiu al
contelui Gilbert Boromeu şi al soţiei sale, Margareta de Medicis. Era perioada
când printre locuitorii din Nordul Italiei începuseră să fie răspândite ideile
promovate de Martin Luther în Germania; mulţi credincioşi renunţau la
frecventarea bisericilor şi la primirea sfintelor taine, fiind nemulţumiţi şi
de viaţa necorespunzătoare a multora dintre membrii clerului şi ai
mănăstirilor. Conform obiceiului de atunci, Carol, la vârsta de 12 ani, este
ales abate – onorific – al Mănăstirii „Sf. Graţian”, aflată pe domeniile
familiei părinteşti. Cu multă durere, a observat cum chiar călugării îl
ironizau pe tatăl său, care, duminică de duminică, participa la Sfânta Liturghie
în mijlocul sătenilor din Arona şi primea cu evlavie Sfânta Împărtăşanie. În
semn de protest, a hotărât să nu se atingă de nici un ban din veniturile
mănăstirii, dezamăgindu-i pe călugării care se gândiseră că, prin darurile
oferite, îl vor atrage de partea lor.
Pentru desăvârşirea formaţiei
sale, părinţii l-au trimis în apropiatul oraş universitar Pavia, unde, printr-o
muncă îndârjită, ce de multe ori i-a pus în primejdie sănătatea, a devenit
bucuria şi gloria profesorilor săi. Când verişorii lui l-au invitat să cunoască
distracţiile şi pe prietenele lor, el i-a repezit, spunându-le că nu are timp
şi energie de risipit. Când se afla în vacanţe sau în perioadele de refacere a
sănătăţii, lua coasa ori secera şi se amesteca printre lucrătorii de pe câmp
sau pleca la vânătoare împreună cu administratorul, dornic să cunoască toate
tainele organizatorice şi financiare ale administrării domeniului. La moartea
tatălui său, în 1558, întreaga familie a hotărât să-i încredinţeze lui
treburile gospodăreşti, dar el a refuzat, declarând că doreşte să rămână în
slujba Bisericii. Între timp, fratele mamei sale, cardinalul Angelo Medici,
este ales papă, sub numele de Pius al IV-lea. Imediat, cunoscând calităţile şi
pregătirea nepotului său, îl cheamă la
Roma şi, cu toate că nu avea decât 21 de ani, îi
încredinţează oficiul de Protonotar şi Cancelar al Bisericii, funcţie
corespunzătoare în zilele noastre Secretariatului de Stat. Nobilimea romană,
care hotărâse până atunci politica papală, s-a văzut în faţa unui om hotărât,
incoruptibil, cu eminente calităţi culturale şi diplomatice; ziua lui de lucru
dura 20 de ore, rezervându-şi pentru odihnă doar 4 ore. Ca recompensă pentru
marile servicii aduse, papa îl numeşte cardinal şi arhiepiscop de Milano, cu
toate că nu era nici măcar preot; pe atunci, astfel de titluri erau acordate şi
unor laici merituoşi, care-şi exercitau atribuţiile prin episcopi consacraţi,
aleşi şi controlaţi de ei.
Moartea neaşteptată a fratelui
său iubit, în 1562, l-a tulburat mult. Se gândea chiar să renunţe la toate şi
să ceară să fie primit într-o mănăstire, dar un arhiepiscop prieten îl convinge
că locul lui este în via Domnului, unde distrugerile erau tot mai mari, cu
toate eforturile depuse de Conciliul din Trento; hotărârile Conciliului erau
bune, dar nu existau oameni care să le pună în practică. La sfatul prietenului
său şi pentru a pune capăt încercărilor de a-l determina să se căsătorească, a
cerut să fie sfinţit preot şi episcop. Şi-a impus o zi de post pe săptămână; în
programul său de lucru a prevăzut câteva ore pentru completarea cunoştinţelor teologice,
şi nu rareori se ducea în bisericile de la periferia oraşului, unde slujea şi
predica credincioşilor din mahalale, care adesea râdeau zgomotos când „tânărul
preot” folosea cuvinte din dialect, neobişnuite pentru ei. Carol însă ştia că
umilirile ajută la însuşirea umilinţei, temelia unei autentice desăvârşiri.
Datorită atitudinii şi
activităţii lui, Roma a devenit din nou „Oraşul Sfânt” al creştinătăţii, curtea
papală a început să impună respect pelerinilor, viaţa religioasă a mulţimilor
şi-a recăpătat vigoarea şi elanul. Pentru aceasta, urmaşul lui Pius al IV-lea a
fost adânc întristat când Carol şi-a dat demisia din funcţia de cancelar şi a
rugat să fie lăsat să plece la
Milano.
Arhiepiscopia de Milano, date
fiind conflictele politice, nu mai văzuse un episcop de multă vreme. Bisericile
ajunseseră în paragină; la sate, multe erau transformate în arii de treierat
ori săli de dans; existau copii şi tineri care nu ştiau nici „Tatăl nostru”.
Milanezii se aşteptau la mustrări aspre, dar, spre mirarea lor, l-au văzut pe
temutul şi hotărâtul Boromeu plângând, copleşit de durere, în faţa altarului
principal al Domului.
Carol Boromeu a început opera de
refacere chiar din propria locuinţă. Palatul Arhiepiscopal a fost transformat
într-un fel de mănăstire săracă şi tăcută, unde întâietatea era acordată
credincioşilor de rând, săracilor şi orfanilor. Pentru refacerea vieţii
preoţeşti, a întemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal;
aproape în fiecare an, îi aduna pe toţi episcopii şi preoţii diecezei în
sinoade diecezane, ce s-au transformat în tot atâtea trepte de înălţare a
pregătirii şi demnităţii clerului. Măsurile luate de el nu au fost acceptate de
toţi cu plăcere. Canonicii Bisericii Santa Maria de la Scala au folosit oameni
înarmaţi spre a-l împiedica să intre în biserică şi au ajuns chiar să pună la
cale asasinarea arhiepiscopului, pe când se afla în capela lui. Atentatul a
eşuat, Sfântul Carol fiind doar rănit. El l-a iertat pe atentator, dar a
desfiinţat Mănăstirea Santa Maria de la Scala , sechestrându-i averile şi dăruindu-le
săracilor şi operelor diecezane.
A vizitat personal toate
parohiile diecezei, până la cele mai îndepărtate, dintre stâncile aspre ale
Alpilor; îşi purta singur ulciorul cu lapte şi castanele cu care se hrănea în
aceste călătorii. Când ajungea într-o localitate, intra tăcut în scaunul de
spovadă, ca un simplu preot din vecinătate; îi ajuta pe preoţii din sate în
cele mai obişnuite slujiri preoţeşti, ca un vicar sau ca un coleg prieten; în
felul acesta, le-a redat credincioşilor şi preoţilor încrederea în Păstorul cel
Mare.
Când asupra regiunii Milano s-a
abătut ciuma neagră (1576-1578), Carol Boromeu a arătat întreaga măsură a
dragostei şi energiei sale. Deoarece guvernatorul spaniol şi autorităţile au
părăsit oraşul, el a luat în mâini frâiele autorităţii bisericeşti şi civile şi
i-a chemat pe preoţi şi pe toţi cei de bună voinţă la luptă cu îngrozitorul
flagel. Lăsând palatul arhiepiscopal complet gol, a organizat şi a înzestrat
şase spitale; a pus să fie tăiate toate perdelele şi tapetele, pentru a îmbrăca
copiii orfani; mergea personal prin case, adunând trupurile celor morţi şi
ajutând la îngroparea lor; zilnic făcea cu cei mai în putere o procesiune de
penitenţă, mergând desculţ şi cu crucea pe spate în fruntea lor; 10 luni nu a
mâncat decât pâine şi apă. În tot acest timp, ochii lui erau îndreptaţi spre
Isus Răstignit, pe care îl vedea suferind şi murind în nenumăraţii fii
sufleteşti ai săi. Valul negru al morţii a dus cu el 17.000 de credincioşi şi
130 de preoţi. Carol Boromeu a rămas în viaţă, ca să cunoască lovituri grele
din partea guvernatorului spaniol întors în Milano după ciumă; sfântul Părinte
Papa l-a apărat. Pentru Biserica din Milano şi pentru păstorul ei a început o
perioadă binecuvântată de linişte şi progres spiritual.
Simţind că i se apropie
sfârşitul, s-a dus încă o dată în Arona natală şi, cu emoţie, s-a rugat la cele
14 staţiuni ale Drumului Crucii, ce urcă pe Muntele Varallo. S-a întors de aici
cuprins de febră şi, în ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani,
sufletul său mare a părăsit pământul pe care cu drag a muncit şi a suferit
pentru Mântuitorul Cristos. Peste douăzeci şi şase de ani, la 1 noiembrie 1610,
papa Paul al V-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.
Prenumele Carol provine din numele
comun vechi germanic Karl, cu înţelesul de: om, om din popor, om liber.
Cuvântul Karl este o dezvoltare îndepărtată a rădăcinii indo-europene ger-,
din care a provenit şi cuvântul grec geron = bătrân (vezi gerontologie).
La început, „Carol” era supranumele
maestrului palatului la curtea regilor franci; apoi a devenit nume propriu,
purtat cu strălucire de Carol cel Mare (742-814). Astăzi este unul dintre cele
mai răspândite prenume în ţinuturile de limbă germană. Există şi o formă
feminină: Carola, cu diminutivul Carolina, şi Charlota. La aceste prenume se
pot alătura, ca înţeles, şi numele româneşti Craiu, Crăiţu, Chirai, Chirali,
Craia, Crăiţa. La 17 iulie se aminteşte Fericita Charlotta, una dintre
călugăriţele carmelitane de la
Compiègne , ghilotinată la 17 iulie 1794.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu