Creştinul cumsecade?

Rugăciunile Psalmiştilor invocă ajutorul Domnului nu doar în dificultăţi ce sunt efectul propriilor lor fărădelegi, ci şi âmpotriva „nelegiuiţilor“ care îi asupresc, îi batjocoresc sau îi vorbesc de rău pe cei lipsiţi de apărare. E vorba de rugăciunile unor oameni istoviţi şi împovăraţi, care găsesc totuşi puterea să I se adreseze lui Dumnezeu cu încredere şi speranţă, plângându-I-se de violenţa, viclenia şi cruzimea prigonitorilor lor. Şi-a pierdut oare acest mesaj întreaga lui semnificaţie pentru un creştin? Este oare sfatul evanghelic de a nu-ţi judeca aproapele o interdicţie implicită de a mai gândi în aceşti termeni?

Ar trebui precizat mai întâi că Psalmiştii care I se plâng lui Dumnezeu împotriva asupritorilor lor nu se referă la nişte păcătoşi asemănători vameşilor căiţi din Evanghelie care Îl întâmpină pe Isus cu braţele deschise, şi nici nu se află în aceeaşi situaţie ca femeia adulteră ameninţată cu lapidarea, faţă de care Isus manifestă o protectoare milostivire. E vorba de „nelegiuiţi“ ce arborează impenitent o răutate crudă şi gratuită şi care, în plus, prosperă şi se bucură de apreciere şi recunoaştere socială. Prigonitorii de acest fel se numără printre „oamenii zilei“, sunt „modele de succes“ pentru mulţi, neavând, în plus, nici o intenţie de convertire. Ei pot fi nu numai atei sau agnostici, ci se pot regăsi şi printre cei pe care Biserica îi numeşte „credincioşi laici“. Nu e exclus nici ca asemenea persoane să facă parte din cler – mesajul de convertire al lui Isus fiind adresat, aşa cum aminteşte neobosit Papa Francisc, tuturor oamenilor.

Fireşte că a-i judeca inexorabil pe cei cruzi ca pe „inamicii Domnului“ şi a face din demonizarea lor o preocupare moralistă obsedantă poate fi un fariseism iacobin şi o miopie faţă de adevărurile conştiinţei personale, adică faţă de propria failibilitate sau vinovăţie. Ura faţă de alţii, fie ei şi prigonitori sau fiinţe abuzive, este şi o ură camuflată faţă de sine – faţă de adevăratul sine lăuntric. Aceasta e ispita „zelului prigonitor“ în care pot cădea uneori sufletele celor care „flămânzesc şi însetează după dreptate“ (Mt 5,6). Cei ispitiţi sub specia dreptăţii nu trebuie să uite însă că, din punct de vedere creştin, „suntem toţi în aceeaşi barcă“ şi că nimeni nu-l poate învinui pe fratele său de o culpă cu siguranţa că el însuşi n-ar putea cădea chiar mai grav în ea. Geniul lui Shakespeare a ilustrat o astfel de situaţie, în care un justiţiar „angelic“ cade în aceeaşi greşeală cu cel pe care-l acuză neîndurător (dar căderea acuzatului este mult mai inocentă decât cea a prigonitorului său justiţiar), în piesa Măsură pentru măsură (Measure  for measure).

Dar, chiar dacă compasiunea smerită este o virtute creştină mult mai recomandabilă decât „zelul corectiv“, există şi riscuri deloc neglijabile ale „cumsecădeniei“ creştine excesive, mai ales în raport cu răufăcători a căror lipsă de caracter a fost dovedită în mai multe circumstanţe. Pericolele nu provin numai din perversitatea acelor „oameni  răi“. Ele izvorăsc şi din fragilitatea noastră, a creştinilor care nu putem rezista ispitei de a ne complace politicos într-o „civilizată“ complicitate cu ei. E vorba de persoane care se amestecă în treburile altora şi care, prin corupţia, lascivitatea sau violenţa lor, dublate deseori de o răsunătoare celebritate susţinută de putere, influenţă şi protecţie, pot prinde sufletul complice într-un soi de „capcană“ sau „strânsoare“ din care nu-i va fi uşor să se elibereze. Rugăciunea Psalmistului care Îl imploră pe Domnul să-l izbăvească din „strânsoarea celui nelegiuit“ (Ps 71/70,4) nu e, de aceea, inactuală nici pentru creştini. Ea nu face parte din acei „psalmi răzbunători“, care Îl roagă pe Dumnezeu să-i pedepsească fără cruţare pe proprii duşmani, după „legea talionului“. E vorba mai curând de o nevoie de ocrotire firească a celui care se ştie vulnerabil şi nu ezită să-şi recunoască smerit condiţia fragilă în faţa lui Dumnezeu.

În cuvintele lui C.S. Lewis, un creştin prudent nu alege să-i evite pe cei cruzi, libidinoşi şi necinstiţi pentru că ar fi „prea bun“ pentru ei. Dimpotrivă, motivul evitării lor este că nu e suficient de bun, nefiind nici suficient de virtuos pentru a rezista tuturor ispitelor, nici suficient de înţelept pentru a neutraliza toate problemele ce apar în urma frecventării unor astfel de oameni.

Pactul unor răufăcători calculaţi cu diavolul poate să nu îmbrace forma vizibilă, uşor identificabilă, a ororii faţă de Cruce sau faţă de numele lui Isus Cristos. Uneori, simpla complacere impenitentă în cinismul şi brutalitatea faţă de cei vulnerabili este indiciul unei bune înţelegeri cu spiritele rele şi al unui dezacord de principiu cu bunătatea lui Dumnezeu. Nu doar crimele şi ororile care înspăimântă, ci şi graba de a-i linguşi pe cei puternici şi obrăznicia abuzivă faţă de cei mai slabi pot să indice faptul că sufletul unui om e mai atras de ipocrizia şi de ura veninoasă a infernului decât de adevăr şi de bucuria de a contempla frumuseţile cereşti – frumuseţea lui Dumnezeu fiind legată de o importantă tradiţie teologică nu numai de lumină (inteligibilitate), ci şi de bunătatea divină.

De multe ori, relaţiile cu oamenii înrăiţi de complicitatea cu răul sunt mai „interesante“ şi atrăgătoare decât cele cu fiinţe umane „şterse“ şi benevolente. În special dacă e vorba de oameni celebri, de „personalităţi publice“, ai impresia că ţi se conferă o favoare care îţi sporeşte propria importanţă dacă una din aceste celebrităţi, fie ea şi notorie prin lipsa ei de caracter, te salută sau îţi acordă atenţie. Vestigiile tentaţiei „şarpelui“ din Geneză, o creatură spirituală superioară omului, care o flatează pe Eva conversând cu ea – Eva fiind doar o fiinţă trupesc-spirituală inferioară îngerilor pe scara creaţiei – rămân în inima omului. Scrupulele de bunătate îl pot face aproape fără să-şi dea seama pe „creştinul cumsecade“ să împartă „scaunul celor batjocoritori“ sau veninul celor ipocriţi, printr-o blajină complicitate cu personalităţile lor magnetice.

Există, de asemenea, o umană tentaţie de a te purta respectuos cu depozitarii unei puteri simbolice, care se poate manifesta şi la creştinii „blânzi ca porumbeii“, care „acoperă toate“, de pildă în raport cu unii din membrii clerului. Într-o ţară postcomunistă ca România, în care complicităţile cu răul au luat în trecut şi forma tentaţiei de a colabora activ cu fosta Securitate, este inevitabil ca şi unii dintre membrii clerului să fi fost informatori. În Biserica Ortodoxă, de pildă, s-a vorbit de un număr mare de astfel de cazuri – în parte şi din cauza unei populaţii clericale mai dense, care acoperea zone unde nu ajungeau alte mijloace de control ale sistemului. Nu se cunosc, însă, şi multe cazuri în care foştii preoţi informatori să fi fost „descoperiţi“ în postcomunism, în parte şi din cauza „blândeţii“ multor colegi şi „creştini cumsecade“, dispuşi „să acopere toate“.      

Uneori, cei care „acoperă toate“ au suferit ei înşişi de pe urma trădărilor foştilor colaboraţionişti. Totuşi, una este să ierţi caritabil ofensele aduse propriei persoane şi alta este să cauţionezi pe cineva care ar putea face să sufere în continuare alte persoane. Se cunosc, astfel, şi unele cazuri în care, din cauza tăcerii „creştinilor cumsecade“ în privinţa unor zeloşi preoţi colaboraţionişti, aceştia din urmă au reuşit să aducă prejudicii Bisericii şi în postcomunism.

Psihologic vorbind, este, bineînţeles, posibil ca, şi în aceste cazuri, ispita de a cădea la o înţelegere cu clericii colaboraţionişti să fi fost mai puternică decât recunoaşterea adevărului. Dar, când adevărul iese la iveală (până la urmă), se pot ridica ântrebări şi despre onestitatea binevoitorilor care au „acoperit toate“. Un creştin „prea cumsecade“ riscă astfel să cadă în păcatul complicităţii cu răul prin omisiunea de a apăra adevărul, în locul imposturii sau minciunii. De aceea, cred că, fără a uita de răul care musteşte şi în inima noastră şi pentru care avem încontinuu nevoie de convertire – de acceptarea harului care ne vindecă –, se cuvine să nu cedăm prea uşor, prin complicităţi şi dorinţe de blajină „sociabilitate”, în faţa cruzimii impenitente a celebrităţilor crude, ipocrite sau lascive care posedă o aură magnetică. Nici nu trebuie să aşteptăm ca asemenea celebrităţi să ajungă să deţină roluri sau funcţii prea importante şi să devină tiranice. Este mai înţelept să strigi împotriva răului mai înainte de a fi rănit – scrie Chesterton – şi e „esenţial să rezişti unei tiranii mai înainte ca ea să existe“.

 

(Tereza-Brânduşa Palade, „Creştinul cumsecade?” Sursă:

http://www.observatorcultural.ro/Crestinul-cumsecade*articleID_30805-articles_details.html).