 |
| St. Luke the Evangelist by Vladimir Borovikovsky. |
„Deoarece mulţi au
încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi,
aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au
devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat totul de la început cu
grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil,
ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (Lc 1,1-4).
Cu aceste cuvinte, autorul celei de-a treia evanghelii şi a Faptelor Apostolilor ne face să
întrevedem cu ce respect se apropia de cuvântul lui Dumnezeu. El nu înţelegea
deloc să-şi promoveze persona sa şi, de aceea, nu spune nimic despre sine, nici
măcar numele: se considera un simplu slujitor în serviciul cuvântului însuşi şi
dorea să-l transmită cu fidelitate absolută tuturor acelora care, ca şi el,
nu-l cunoscuseră personal pe Isus, dar au făcut experienţa lui în credinţă în
interiorul comunităţii creştine. Biserica, din partea ei, primind printre
cărţile sacre aceste scrieri, a recunoscut în el un om inspirat de Dumnezeu.
Slujitor al cuvântului
Dar cine este autorul? Tradiţia creştină,
până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: Luca, „medicul drag” (Col
4,14), discipol şi tovarăş al lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel
lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).
Astăzi, studioşii spun că autorul celei
de-a treia evanghelii şi al Faptelor Apostolilor nu este Luca,
contemporanul sfântului Paul, deoarece redactarea celor două cărţi atribuite
lui urcă spre o perioadă mai târzie. Lăsând studioşilor sarcina să facă lumină
asupra acestei probleme, ne oprim puţin asupra figurii deosebite a acestui
evanghelist care, ca şi ei, vom continua să-l numim Luca.
Se crede, nu fără motiv serios, că el a
fost medic sau cel puţin un om cu o cultură deosebită, pentru modul în care
vorbeşte despre boli şi despre cei bolnavi în evanghelie. Cunoştea foarte bine
limba greacă şi versiunea biblică a Septuagintei, în timp ce nu părea să
cunoască prea bine limba şi tradiţiile ebraice.
Evanghelistul provenea dintr-o comunitate
creştină a lumii eleniste, şi tocmai datorită acestui ambient, pentru a
confirma credinţa creştinilor veniţi din păgânism, a scris „o istorisire
ordonată” a vieţii şi învăţăturilor lui Isus, până la învierea şi glorificarea
sa, şi apoi, prin Faptele Apostolilor, şi răspândirea împărăţiei lui
Dumnezeu în lumea mediteraneană.
Luca, în opera sa, s-a folosit, cum o
spune el însuşi, de toate izvoarele scrise şi orale care circulau deja în
comunităţile creştine şi le-a compus într-o unitate. A urmat ordinea Evangheliei
după Marcu, dar a îmbogăţit-o foarte mult.
Caracteristicile lucane
Unele caracteristici ale evangheliei sale
au făcut-o foarte atrăgătoare. Înainte de toate, ea pune în evidenţă iubirea
milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, mai presus de toate, faţă de păcătoşi,
cum sunt publicanii şi prostituatele, şi cei care nu au ce mânca şi cu ce se
îmbrăca, cum este Lazăr cel sărac. Celebre în această privinţă sunt parabolele
fiului risipitor şi a bogatului lacom.
Se poate spune, de asemenea, că Luca avea
un profund sens al socialului. El avea la inimă un nou tip de societate, bazată
pe iubirea fraternă, până la împărţirea bunurilor, cum se poate vedea în
parabola samariteanului milostiv şi în descrierea primei comunităţi din
Ierusalim.
Pentru Luca, cel care îşi dorea să intre
în comunitatea creştină trebuia să-şi asume, în mod liber, obligaţia de a se
lepăda de sine şi de stilul de viaţă de mai înainte, renunţând la bunurile
proprii şi fiind disponibil să-şi ia în fiecare zi propria cruce pentru a merge
cu hotărâre pe urmele Învăţătorului.
Un alt aspect tipic lui Luca este absenţa
discriminării între bărbat şi femeie. „Femeia îşi dobândeşte personalitatea,
îndeosebi în evanghelia copilăriei (Maria, Elisabeta, Ana); de asemenea, nu
trebuie uitată importanţa pe care Luca o atribuie femeii în Biserica primară.
Lui îi place să unească episoade care pun în scenă bărbatul şi femeia cu
evidenta intenţie de a afirma egalitatea dintre sexe, sau, mai bine, iubirea
lui Dumnezeu faţă de toţi, fără discriminare: astfel, cântării lui Simeon îi
urmează laudele profetesei Ana, primei minuni, care se referă la un posedat (la
Cafarnaum), îi urmează vindecarea soacrei lui Petru, vindecării slujitorului
centurionului îi urmează învierea fiului văduvei din Naim etc. Acest fapt
trebuie atribuit, în parte, sensibilităţii elenistice a lui Luca; dar, mai presus
de toate, trebuie spus că el a luat cu adevărat în serios învăţătura şi
comportamentul lui Isus cu privire la femeie, ca, de altfel, şi faţă de alte
tipuri de persoane emarginate, ca păcătoşi, samariteni; el se adresează
umanităţii omului considerat persoană iubită de Dumnezeu dincolo de barierele
religioase, morale, sociale sau de sex” (Gérard Rossé, Evanghelia după Luca,
Cittá Nuova, Roma 1992, 13).
Protector al medicilor şi pictorilor
Nu se ştie nimic sigur în privinţa morţii
evanghelistului. Mulţi cred că el, în tinereţe, a fost un slujitor itinerant al
cuvântului şi că, la o vârstă înaintată, s-a oprit într-o comunitate din Ahaia,
unde, bogat în sfinţenie, experienţă şi în materialele adunate în anii
precedenţi, ar fi scris opera sa.
Medicii l-au ales ca patron, dar şi
pictorii l-au vrut ca protector, deoarece, conform unei legende, el ar fi
pictat pentru prima dată un portret al sfintei Fecioare. Chiar dacă este
dificil a demonstra din punct de vedere istoric că a fost şi un artist al
penelului, nu se poate nega că el, cu pana sa, ne-a lăsat imaginea cea mai
desăvârşită a Mamei lui Isus.
(sursă:http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3298/SF-LUCA-ev.aspx).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu