Balerina flămânzilor sau cum este să lucrezi ca voluntar în Ferentari

În clipa aceea când ea, frumoasa balerină, a coborât din maşina cochetă pe o străduţă a Ferentarilor, o duzină de copii i-au sărit în braţe, respirându-i parfumul, dezmierdându-i părul. “Vrăbi, Gândac, Melania, Andreea, ce faceţi, mă?”, a strigat fericită balerina, înainte să le prindă obrajii în palme şi să-i pupe apăsat. Ei se gândeau că Ade a lor a venit să le dea o veste bună, că în sfârşit a făcut rost de o sală nouă unde să le predea iarăşi baletul gratis, aşa cum a făcut trei ani la rând în Şcoala 147. Doar nu degeaba bătuse ea drumul pe frig şi pe gheaţă, numai să-i revadă şi să-i îmbrăţişeze pe ei, mici, soioşi şi veşnic flămânzi, ca nişte sălbăticiuni urbane. Doar nu i-o fi fost dor de ei.

Ba Adelei chiar îi fusese dor. Şi nu, n-avea să le dea o veste bună. Programul fundaţiei Ovidiu Rom, al cărei voluntar este, îşi încetase colaborarea cu Şcoala 147 din inima Ferentarilor, iar directoarea Şcolii cu nici un chip nu voia să-i mai lase în sala de sport, două ore pe săptămână. Şi ei, câteva zeci de copii săraci ai Ferentarilor, rămăseseră dintr-odată fără cea mai serioasă şi mai utilă activitate a vieţii lor: baletul. Până la Adela, un lux imposibil. Şi unica distracţie a vieţii lor fără dulciuri şi fără jucării.

“Mă duceam peste ei la modul nesimţit şi le ceream donaţiile alea”

Adela Vrînceanu a fost răsfăţată de soartă. E micuţă, fragilă şi delicată şi are mereu un aer de prinţesă. S-a născut într-o familie bună, s-a plimbat prin lumea întreagă, a avut întotdeauna tot ce şi-a dorit. Nouă ani a făcut balet, a dansat pe scenă și a cunoscut succesul. Când s-a lăsat de balet s-a apucat de altele - o vreme a avut o revistă a ei, apoi şi-a deschis propria firmă de PR. Acum lucrează ca director de comunicare la Fundaţia Sergiu Celibidache şi ca voluntar la Fundaţia Ovidiu Rom a cunoscutei Leslie Hawke. Munceşte câte 12 ore pe zi, mănâncă pe genunchi şi e dependentă de agendă. O ţine la capul patului şi îşi notează acolo ideile venite peste noapte. Adela şi-a început munca de voluntariat acum patru ani, ca foundraiser şi a avut atât de mult succes, încât a primit şi diplomă pentru cel mai bun om din domeniu. O mişcaseră atât de mult copiii amărâţi pe care-i văzuse, încât își propusese să nu plece niciodată de la un preşedinte de corporaţie fără fonduri pentru amărâţi. Şi a reuşit. 

“Pur şi simplu mă duceam peste ei la modul nesimţit şi le ceream donaţiile alea. Ştiam că multinaţionalele sau băncile au bugete separate de unde pot dona fără probleme, toată treaba era să-i convingi să-ţi accepte proiectul tău, căci înainte erau şi alţii la rând, care şi ei cereau donaţii. Am înţeles repede că, pe lângă argumente şi putere de convingere, la baluri şi la evenimente trebuie să-mi aleg cu mare grijă până şi rochiile, ţinutele în general. Căci dacă te îmbraci ceva mai high ei simt, cumva, că rezonează cu tine şi sunt mai deschişi când vine vorba de donaţii. Şi funcţionează şi contrastul ăsta că pari ca femeie aşa, mai delicată, şi de fapt tu nu-i laşi să plece până nu-ţi dau banii. E foarte important să nu le laşi cale de scăpare. Dacă zic nu, eu îi întreb direct: dar de ce nu-mi dai?”, ne povesteşte Adela Vrînceanu.

“Uite-aşa, îi băgam cu fundu-n chiuvetă şi îi spălam de pipi, ce mare lucru!”

Dar acesta a fost doar “botezul” în meseria de voluntar. Greul şi emoţiile, munca adevărată, de fapt, au venit puţin mai târziu când, din proprie iniţiativă, a început baletul cu amărâţii Ferentariului de la Şcoala 147. Le-a cumpărat ea din banii ei rochiţe, colanţi şi opinci. Primea copii de la 2 la 14 ani, într-o vreme a avut şi 40 de şcolari în grupă. Iar când veneau prunci de oliţă, îşi sufleca mânecile şi-i spăla ea însăşi. “Uite-aşa, îi băgam cu fundu-n chiuvetă și îi spălam de pipi, ce mare lucru!”, zice. 

După un an era fericită: copiii ei înfloriseră. La început stăteau tot timpul cu capul în pământ; după 12 luni de balet păşeau drepţi, zâmbeau şi priveau în sus. “Şi mai obişnuiau înainte să-şi arunce picioarele în mers, cumva ca Charlie Chaplin. Acum merg firesc şi nu mai vorbesc chiar atât de umil. De pildă, la început când vroiau să ceară se exprimau cam aşa: doamnăăă, dar vă rog eu frumos, daţi-mi şi mie ochelarii de soare! Acum spun: Ade, îmi dai şi mie ochelarii, te rog frumos? Adică o zic cumva curajos, pe genul că merit să-mi dai ochelarii, că trebuie să mi-i dai!”.

Şi tot la început, când Adela îi întrebase ce-şi doresc de la viaţă, îi răspunseseră: pături, şosete, ghiozdane, lemne în sobă sau direct “vreau să-mi fie cald”, “aş vrea să mănânc fructe”. Acum zic că visează o casă pe plajă sau să călătorească. 

“Le-am explicat că nu există lucruri făcute numai pentru copiii bogaţi. Că baletul este pentru toată lumea, la fel ca pianul, ca visele, ca păpuşile, aşa cum e şi casa de pe malul mării... Şi le-am mai explicat că e foarte important cum tratezi viaţa. Că există o scară invizibilă şi dacă te uiţi în jos, o s-o iei în jos, iar dacă te uiţi în sus, nu poţi decât să o iei înainte şi să urci. Şi, ca să fie şi mai pe înţelesul lor, unora le-am spus că dacă se uită în jos tot timpul vor face guşă şi nu vor avea bani de botox. De fapt, am încercat să le lărgesc puţin orizontul. Eu cred foarte mult în legea atracţiei... ei, în general, nu visează, n-au cum, nu le spune nimeni, n-au acces la nici un fel de informaţii. Dar dacă ei află cum arată valul, plaja, lumea, cumva, cândva vor și ajunge la ele. Eu le spun mereu că ei pot să fie orice îşi doresc şi le dau exemplul lui Damian Drăghici, că e tot rom ca ei”, mai spune Adela.

“Dacă îi dai unuia un pumn în cap sau dacă nu faci nimic, e la fel de grav”

N-are copii şi nici n-a studiat psihologia. Le face pe toate instinctiv și este sigură că orice om ar putea să facă tot ce face şi ea, doar să vrea. În cei trei ani de voluntariat, şi-a conturat propriile convingeri de neclintit.

“Într-un fel, Ferentariul este portretul a cât de responsabil este românul. El nu înţelege cât de gravă e pasivitatea. Dacă îi dai unuia un pumn în cap sau dacă nu faci nimic, e la fel de grav. Românul nu gândeşte în perspectivă, el gândeşte până mâine. De aia și votăm prost, mereu la disperare, tot timpul aşa, câte puţin, de pe o zi pe alta. Nu se întreabă nimeni: măi, dacă nu fac acum nimic cu ăsta care acuma îmi rupe ştergătorul de la maşină, înseamnă că peste 10 ani îmi dă în cap? Noi trebuie să înţelegem că nu suntem singuri şi că fiecare om de pe stradă contează. Să înţelegem că nu putem trăi unii fără alţii - eu am nevoie de electricianul ăla care e vai de capul lui. Noi toţi avem nevoie unii de alţii, căci suntem un tot, o unitate. Şi să-ţi pui tot timpul întrebarea aia: dacă te năşteai tu în locul copilului din Ferentari? Eu mă enervez când se plâng oamenii că văd la semafoare copii care cerşesc. Pentru că nici unul nu acordă 30 de secunde să îi întrebe pe copiii ăia de ce cerşesc sau unde stau. Nici măcar nu depun efortul să se întrebe că poate dacă ar merge la părinţi şi ar discuta cu ei, poate i-ar scoate pe copiii aceia din stradă. De aceea, eu cred că ne merităm soarta. Suntem indiferenţi şi trebuie să ne asumăm consecinţele indiferenţei noastre”, adaugă ea.

În ceea ce-i priveşte strict pe copiii Ferentarilor... “Ei încă nu sunt înrăiţi, dar lipsa noastră de reacţie permite înrăirea lor. Şi poate şi din cauza noastră ei pot deveni fiare mai târziu”. (Autor: Alina Turcitu; sursa: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/balerina-sarmanilor-633070.html).