 |
| Idiotul - de Feodor Mihailovici Dostoievski  |
Idiotul – Mîşkin, Lev Nikolaevici – de Dostoievski
Personajul a cărui poreclă a dat titlul romanului. [..]. La 4 decembrie 1867, scriitorul a încetat lucrul la primul Idiot, iar peste două săptămâni a început să scrie „noul roman”. În numărul pe ianuarie 1868 al revistei Russki vestnik apar primele capitole din textul cvasidefinitiv. Lev Nikolaevici Mîşkin, „prinţul Cristos”, s-a născut, aşadar, în urma unei cotituri decisive şi până la un punct misterioase intervenite în procesul de creaţie în decembrie 1867, în preajma Crăciunului. Simplă coincidenţă, poate. Dar nu este exclus ca apropierea sărbătorilor creştine de iarnă să fi activizat în conştiinţa unui om ca Dostoievski într-atât rolul prototipului religios al eroului, încât să determine o transformare radicală a Idiotului după chipul şi asemănarea unui model iradiant în acel interval calendaristic.
Principalul rezultat al dramaticului efort de creaţie din toamna şi iarna anului 1867 apare chiar la începutul primului capitol al cărţii, în scena din compartimentul trenului ce se apropia în mare viteză, în dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie 1867, de Petersburg, întrupat într-un tânăr de 26-27 de ani, înalt, cu părul „bălai şi des”, cu „obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită”, cu ochii „mari, albaştri”, având „o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată” (cu „acea stranie fixitate a privirii” caracteristică epilepticilor), cu „trăsături plăcute, fine şi delicate”, îmbrăcat sărăcăcios şi nepotrivit pentru sezonul rusesc şi ţinând în mâini „o bocceluţă – pesemne tot bagajul lui”. La fel de uşor e şi „bagajul” de informaţii şi date referitoare la propriul său trecut, cu care eroul, lipsit practic, din cauza bolii, de amintiri, descinde în gară la Petersburg. „Timp de 24 de ani am fost bolnav; de când m-am născut până la vârsta de 24 de ani”, mărturiseşte Mîşkin într-o discuţie cu Lizaveta Prokofievna Epancina, mama Aglaiei. Din cauza acestei boli care i-a întunecat viaţa, copilăria i-a rămas învăluită „ca într-o ceaţă”. Orfan probabil de timpuriu de ambii părinţi (slujba de înmormântare a generalului Ivolghin îi va aduce vag aminte prinţului de o ceremonie asemănătoare desfăşurată demult, într-o bisericuţă de ţară), Mîşkin avusese şansa să se bucure de ocrotirea bunului Pavlişcev, care-l încredinţase – cum pentru starea sănătăţii copilului „se recomanda şederea la aer curat” – unor „rude de-ale lui, moşierese de provincie”, surorile Marfa şi Natalia Nikitişna din Zlatoverhovo. Aici fu dat mai întâi pe mâna unei guvernante, apoi i se adusese şi un pedagog, dar accesele din ce în ce mai frecvente ale bolii de care suferea („o boală stranie de nervi”, „un fel de epilepsie” ce „se manifesta prin convulsii şi tremurături”) îl făcuseră „aproape idiot” (după cum va recunoaşte prinţul mai târziu). Pe când avea 10-11 ani şi era „complet idiot” fusese văzut la Zlatoverhovo de Ivan Petrovici (unul dintre invitaţii cei mai de vază la serata Epancinilor). Din amintirile acestuia rezultă că micului Mîşkin, dificil ca orice arierat, i se întâmpla să fie uneori maltratat (de către Marfa Nikitişna, cea mai mare dintre cele două surori). Copilăria nefericită a eroului (orfan slab de minte şi crescut printre străini) l-a îndepărtat de mediul aristocrat nefast şi l-a făcut mai receptiv la suferinţele altora (G.M. Fridlender). Copilăria şi adolescenţa lui Mîşkin constituie o perioadă obscură deopotrivă pentru cititor şi erou. Mai multe lucruri pare să ştie prinţul despre originea sa, căci atunci cînd încearcă să reconstituie din memorie împreună cu Lizaveta Prokofievna Epancina (născută Mîşkina) „vechimea neamului lor”, „se dovedi a-şi cunoaşte destul de bine genealogia”. Boala lui Mîşkin se agravase se pare la vârsta bărbăţiei, pe la 21-23 de ani: „O serie de crize foarte violente şi chinuitoare”, urmate de stări de prostraţie, l-au determinat probabil pe Pavlişcev să-şi trimită protejatul (cu patru-cinci ani înainte de data la care începe acţiunea romanului) la tratament în Elveţia, în muntosul canton Valois de la graniţa cu Italia, la sanatoriul profesorului Schneider. La plecarea din Rusia – îşi aminteşte Mîşkin – „mă găseam într-un hal… nu prea eram cu mintea limpede…”. În aceeaşi stare se afla şi după primele luni ale tratamentului său, „aproape iresponsabil, un idiot” care „vorbea anevoie şi uneori nici nu înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur”. E perioada grelelor amintiri elveţiene, perioadă în care, într-o minunată zi însorită, în timpul unei plimbări prin munţi ce oferă privirii sale uimit îndurerate vaste priveli şti încântătoare, are revelaţia zdrobitoare – retrăită mai târziu cu aceeaşi intensitate de Ippolit – că este „un avorton al naturii”, un exclus de la măreaţa sărbătoare a firii la care au dreptul să participe până şi cel mai umil fir de iarbă şi cea mai minusculă gâză. Apoi, treptat, fără a izbuti să se vindece totuşi pe deplin, starea pacientului se ameliorează vizibil – datorită, desigur, influenţei binefăcătoare exercitate asupra lui de satul elveţian plin de copii în care îşi petrece cea mai mare parte a vremii şi în care se desfăşoară istoria sa „de dragoste” cu Marie. Deşi boala nu-i îngăduia „un studiu sistematic”, la sanatoriul profesorului Schneider a reuşit totuşi să şi înveţe câte ceva, citind „mai ales foarte multe cărţi ruseşti”. Desigur că a şi călătorit prin Ţara cantoanelor, căci, admirând un tablou în cabinetul generalului Epancin, crede a recunoaşte în el un peisaj helvetic, şi anume unul – ţine să precizeze vizitatorul abia întors din acele locuri – din cantonul Uri (cel în care Stavroghin va plănui să se retragă). După cum am văzut mai sus, Mîşkin consideră că a fost bolnav „până la vârsta de 24 de ani”. Când începe acţiunea romanului, prinţul are (suntem de două ori informaţi, mai întâi cu oarecare aproximaţie de autor, apoi de eroul însuşi) 27 sau 26 de ani. Deci în ultimii doi-trei ani el s-a bucurat de o sănătate relativă: „Acum mi se întâmplă destul de rar să am crize”, le asigură Mîşkin pe doamnele Epancin. Moartea subită a binefăcătorului său Pavlişcev, care achita costul tratamentului elveţian, îl lasă pe Mîşkin fără un ban printre străini, dar omenosul doctor Schneider îl va ţine pe gratis încă doi ani la clinica sa.
Înapoierea în Rusia este decisă de scrisoarea domnului Salazkin, care îl încunoştinţa de la Moscova că este posibil să intre „în posesia unei moşteniri foarte importante”. În drum spre patrie trece probabil prin Lyon, unde asistă la execuţia criminalului Legros, pe care apoi o visează de cinci ori şi în legătură cu care relatează în două rânduri în prima sută de pagini a cărţii. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie (1867) soseşte cu acceleratul Varşovia-Petersburg (în care călătoreşte de la un moment dat în acelaşi compartiment cu Rogojin şi cu Lebedev) în oraşul de pe malurile Nevei, unde nu mai fusese decât „aşa, în treacăt”. Trecutul personajului, de la naştere până în ziua în care soseşte la Petersburg, este o imensă pată albă, colorată doar pe alocuri. Numai două întâmplări memorabile (amândouă povestiri despre cruzimea oamenilor) marchează de fapt această lungă perioadă: moartea lui Marie şi execuţia de la Lyon, întâmplări pe care Mîşkin le va rememora în casa Epancinilor tocmai pentru că ele reprezintă singurele lui mărturii referitoare la un trecut aproape inexistent. 27 noiembrie va fi, în schimb, o zi plină în viaţa lui Mîşkin, care va trăi în 12 ore mai mult decât într-un sfert de secol. Cu ea în biografia eroului se deschide un interval de existenţă activă, intensă de aproximativ şase-şapte luni. De la gară, despărţindu-se de Rogojin (întâmpinat de o gălăgioasă ceată de prieteni servili), Mîşkin o ia spre Liteinaia ca să ajungă la locuinţa generalului Epancin, cu a cărui soţie ştia că se înrudeşte şi căreia îi trimisese în urmă cu un an din Elveţia o scrisoare (rămasă fără răspuns). În anticamera generalului, aşteptând să fie introdus, stă de vorbă în chip democratic cu lacheul Alexei, căruia îi adresează prima relatare a execuţiei de la Lyon. În cabinetul lui Epancin, care îi făgăduieşte să-i găsească „un loc într-o cancelarie”, dă o probă de caligrafie şi contemplă, cu aviditate, portretul Nastasiei Filippovna, adus de Ganea Ivolghin pentru a-l arăta protectorului său şi depus apoi la vedere pe o masă. Primit după aceea, la sugestia generalului, de doamnele Epancin, pentru a fi „examinat”, Mîşkin le câştigă afecţiunea şi stima povestind. El se întoarce din nou la execuţia de la Lyon şi evocă apoi istoria lui cu Marie şi cu copiii din satul elveţian – cele două naraţiuni în naraţiune constituind cărţile sale de vizită, care dezvăluie cine este şi îi aduc preţuirea meritată (prin caracterul lor zguduitor şi prin impresia pe care o produc, retrospectivele lui Mîşkin amintesc de cea a lui Enea în faţa reginei Didona şi a curtenilor acesteia). Reticentă la început, Aglaia îi arată dintr-odată prinţului o încredere neţărmurită, punându-l la curent cu relaţiile dintre ea şi Ganea, spre stupoarea şi furia acestuia din urmă. Care, pe drum, conducându-l la locuinţa părinţilor săi unde nou-venitul urma deocamdată să se instaleze, nu pierde prilejul să se răzbune pe „idiot” (numindu-l o dată chiar astfel). În casa Ivolghinilor, Mîşkin asistă la furtunoasa vizită a Nastasiei Filippovna (pe care o recunoaşte din prima clipă) şi la invazia lui Rogojin şi a bandei sale. Intervenind în cearta dintre frate şi soră (Varia), este pălmuit de faţă cu toţi de Ganea. După-amiaza şi seara şi le petrece în tovărăşia generalului Ivolghin, mai întâi într-o cafenea de pe Liteinaia, unde intrase ca să-l roage pe general să-l introducă la Nastasia Filippovna, apoi colindând împreună cu acesta străzile oraşului în aşteptarea momentului în care Ivolghin, după cum cu naivitate credea prinţul, se va hotărî să-şi împlinească făgăduiala. Ivolghin însă nu numai că nu fusese niciodată la ea, dar nici măcar nu ştia unde locuieşte Nastasia Filippovna, la care Lev Nikolaevici ajunge în cele din urmă condus de fiul generalului Kolea, după ora nouă şi jumătate seara. Musafir nepoftit, Mîşkin este întâmpinat cu bucurie, ca un aliat şi ca un afin, de eroină, care se decisese să se folosească de aniversarea zilei de naştere ca să se răzbune pe trecutul ei şi pe toţi cei vinovaţi faţă de ea. Personajul acceptat de regizoarea spectacolului în ultima clipă devine unul dintre protagoniştii scenei. Prinţul îi hotărăşte soarta lui Ganea, sfătuind-o pe gazdă să nu se mărite cu acesta, şi e cât pe ce să devină el soţul Nastasiei Filippovna, pe care o cere în căsătorie, spre consternarea celor de faţă. Consternare care ajunge la paroxism când Ptiţîn (după ce parcurge cu un ochi expert scrisoarea referitoare la moştenirea primită de Mîşkin de la Salazkin) anunţă că prinţul este foarte probabil un milionar. După ce Nastasia Filippovna pleacă cu Rogojin, sare în prima trăsură care îi iese în cale şi porneşte în urmărirea alaiului ce se îndrepta spre Ekaterinhof, unde Parfion plănuise să-şi sărbătorească „nunta”. Acasă (la Ivolghini) prinţul se întoarce a doua zi dimineaţă la ora şase, venind de la Ekaterinhof (asistase la petrecerea lui Rogojin!), pentru ca peste două-trei zile, urmărind-o în continuare pe Nastasia Filippovna, să plece la Moscova pentru a intra în posesia moştenirii. Părăsind Petersburgul în ultimele zile ale lui noiembrie sau cel târziu la 1 decembrie, Mîşkin se întoarce în oraşul de pe malurile Nevei la începutul lui iunie (1868), când demarează partea a doua a cărţii. Cele şase luni petrecute de erou la Moscova şi în provincie cad între primele două părţi ale romanului (exclusiv petersburghez, Pavlovskul, unde acţiunea se mută cam de la mijlocul părţii a doua şi unde se desfăşoară până aproape de final, fiind o localitate estivală din orbita marelui oraş), alcătuind un timp mort din punct de vedere narativ. Despre evenimentele mai importante care au avut loc în acest răstimp în familiile Epancin şi Ivloghin suntem informaţi pe scurt în capitolul I al părţii a doua. Despre ce li s-au întîmplat în acelaşi interval lui Mîşkin şi Nastasiei Filippovna nu vom afla (treptat) decât puţine lucruri, exclusiv din referiri fugare şi aluzii împrăştiate literalmente de-a lungul întregului roman. O nouă perioadă obscură intervine aşadar în viaţa lui Mîşkin, de astă dată nu din cauza bolii eroului, ci din „vina” autorului, cantonat în Petersburg. Dacă Mîşkin porneşte imediat după Nastasia Filippovna şi Rogojin, scriitorul nu pleacă pe urmele lui Mîşkin. El rămâne pe loc, mulţumindu-se să culeagă diferite informaţii şi zvonuri cu privire la ciudatul său triunghi erotic, înscris temporar în alte coordonate de spaţiu. Ca să-i înţelegem însă pe Mîşkin şi pe Nastasia Filippovna, această perioadă trebuie pe cât posibil şi ea elucidată, adunând la un loc toate datele şi presupunerile disparate referitoare la ea. Căci dacă cele şase luni de eclipsare a lui Mîşkin formează un timp mort din punctul de vedere al povestirii (naraţiunea se repune în mişcare numai odată cu a doua sosire în Petersburg a lui Mîşkin), ele reprezintă însă un timp activ, un timp capital în biografia şi pentru psihologia celor mai importante personaje ale cărţii. În apele naraţiunii, marii eroi dostoievskieni au ponderea şi poziţia de plutire a unor aisberguri. Faptul este aici, la începutul părţii a doua a Idiotului, mai izbitor poate decât în orice alt loc din opera romancierului: personajele sale impresionează nu numai prin partea lor de suprafaţă, creastă spectaculoasă, ci şi – iar uneori mai ales – prin enorma masă de susţinere ascunsă, postament colosal invizibil, dar bănuit, puternic simţit. Prinţul Mîşkin din iunie, cu aerul său distrat, îngândurat, este indiscutabil altul în comparaţie cu prinţul Mîşkin din noiembrie. Se simte la al doilea Mîşkin, oarecum blazat, jumătatea de an în plus, experienţele şi oboseala. Căci dispariţia eroului dincolo de orizontul petersburghez al romanului inaugurează o perioadă pe cât de obscură, pe atât de agitată. Mai întâi din punctul de vedere al relaţiilor lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna şi cu Rogojin, ca şi din al acelora dintre ultimii doi. Aceste relaţii sunt marcate şi într-o importantă măsură determinate de zbuciumul Nastasiei Filippovna, care fuge de mai multe ori atât de la Rogojin, cât şi de Mîşkin. La început, prinţul pare să se apropie mai mult de Rogojin, cu care se întâlneşte frecvent în această perioadă, cu care se explică şi cu care poartă discuţii variate, de la cele despre Rusia şi despre menirea lor ca patrioţi şi cetăţeni la cele de ordin educativ-literar: „Se văzuseră des, uneori ceasuri întregi, ba au fost şi câteva momente în întâlnirile lor care se întipăriseră adânc în sufletul fiecăruia” – ne informează retrospectiv scriitorul (partea a doua, capitolul III). L-au citit împreună pe Puşkin, integral, au vorbit deschis, sincer şi au ajuns amici (se tutuiau). Perioada moscovită cimentează prietenia dintre cei doi rivali. Prietenie care nu adoarme însă suspiciunile lui Rogojin. Acestuia i se pare că prinţul tânjeşte după Nastasia Filippovna: „Altădată tânjeai după ea, erai chinuit, o vedeam bine”, îi va spune Parfion prietenului său mai târziu, după întoarcerea lor la Petersburg, referindu-se la răstimpul petrecut de tustrei la Moscova. Iar când Nastasia Filippovna îl părăseşte pe Rogojin pentru Mîşkin („atunci cînd ea te-a părăsit ca să vină la mine”), bănuielile gelosului par să se confirme, deşi ştie că prinţul nu i-a fost „niciodată rival în adevăratul sens al cuvântului”. „Aventura” lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna se consumă în provincie, unde prinţul, lăsându-şi afacerile legate de moştenirea pe care o primise în seama lui Salazkin, pleacă împreună cu sau pe urmele eroinei. Stătuseră însă separat acolo şi chiar în localităţi diferite şi această stranie convieţuire nu durase decît o lună. I-ar fi făcut totuşi atunci (după cum îi reaminteşte Nastasia Filippovna în scena întâlnirii cu Aglaia) făgăduieli solemne, i-ar fi promis că n-o va părăsi niciodată, că o va urma „peste tot”, orice i s-ar mai putea ei întâmpla. Anumite incertitudini şi temeri persistă multă vreme în legătură cu luna petrecută de erou „lângă nesuferita aceea” (cum se exprimă Aglaia). La Pavlovsk, în iunie, Lizaveta Prokofievna îl întreabă direct pe prinţ (care zâmbeşte de „naivitatea împunsăturii”) dacă nu cumva s-a căsătorit, iar mai târziu îl pune chiar să jure că nu e însurat „cu aia”. Mîşkin răspunde negativ şi jură după cum i se ceruse, dar recunoaşte că era „cât pe ce” să se însoare cu Nastasia Filippovna (primejdia de care se teme, ca mamă, Lizaveta Prokofievna existase, căci în caietele la roman prinţul „e însurat”). În intervalul de timp petrecut în provincie „împreună” cu Nastasia Filippovna se produce o importantă cotitură în atitudinea lui Mîşkin faţă de eroină. Luna aceasta „i-a lăsat amintiri amare”. După „tot ce a trebuit să îndur” în „împrejurări atât de înspăimîntătoare”, „nu pot s-o mai iubesc”, se confesează prinţul Aglaiei în legătură cu sentimentele sale faţă de Nastasia Filippovna; „am iubit-o, am iubit-o mult… dar la urmă… la urmă… până la urmă, ea a ghicit totul (…) Că aveam pentru ea numai un sentiment de milă şi că… n-o mai (s.n.) iubeam”. Împrejurările „atât de înspăimântătoare” la care se referă Mîşkin şi care îl făcuseră să n-o mai iubească pe Nastasia Filippovna ca până atunci (ceea ce nu înseamnă mai puţin, ci altfel) sunt desigur acelea în care eroina se dezlănţuie, încercând să-şi ilustreze faima pe cât de rea, pe atât de nemeritată, în care, ca să-i redea prinţului libertatea, vrea să pară cât mai nedemnă de el. Sentimentele acelui Mîşkin care o ceruse în căsătorie pe femeia întreţinută de Toţki şi care „fugise” în provincie cu amanta lui Rogojin se metamorfozează acum şi se precizează (fără să dispară însă). Îndrăgostitul cedează locul fratelui, iubirea – iubirii-milă. Când dragostea faţă de Nastasia Filippovna apune, răsare aceea faţă de Aglaia, de al cărei chip îşi aminteşte tocmai în această perioadă, „deodată”: „În bezna în care mă aflam atunci, visam… poate mi se năzăreau numai nişte zori noi”. Aceşti „zori noi” o simbolizează evident pe Aglaia, al cărei nume vine de la grecescul aglaos = „care străluceşte”. Biletul care îi va parveni fetei prin Kolea Ivolghin şi pe care ea îl va interpreta corect ca o scrisoare de dragoste fusese scris de Mîşkin, după cum îi va explica el mai tîrziu, „în cel mai greu moment din viaţa mea”. După despărţirea de Nastasia Filippovna, care îl părăseşte şi se întoarce la Moscova pentru a fugi apoi din nou de la Rogojin (de data aceasta înapoi la Petersburg), Mîşkin rămâne în provincie.
Începe al treilea şi ultimul interval (primul: şederea de câteva luni – pare-se trei – la Moscova, sub semnul unei legături relativ amicale, „luminoase” cu Rogojin; al doilea: „escapada” de o lună cu Nastasia Filippovna) al perioadei de absenţă de o jumătate de an din Petersburg a eroului. Rămas singur (cuplul amanţilor se refăcuse pentru moment), el se consacră în întregime cunoaşterii realităţilor ruseşti, de care este avid. Călătoreşte (prinţul Ş. îl întâlneşte într-un orăşel), îşi vede „de ocupaţii”, se apucă „de studii”, observă şi intră în vorbă cu oameni din cele mai diferite straturi ale populaţiei. Într-un compartiment de tren discută „vreo patru ceasuri” despre credinţă cu domnul S., despre care auzise „vorbindu-se mult” (era „cunoscut mai ales ca un ateu convins”); deşi „foarte cult şi instruit”, „un adevărat om de ştiinţă”, îi dă totuşi impresia lui Mîşkin că „tot ce spunea el (domnul S.) părea cu totul altceva decât obiectul discuţiei” (după părerea specialiştilor, prototipul lui S. ar fi celebrul N.A. Speşnev, 1821-1882, cel mai radical dintre petraşevţi, considerat drept primul comunist din Rusia). Într-o „capitală de judeţ” (judeţul se numea Mîşkinski!) e acostat de „un soldat zdrenţăros” şi beţiv care, înşelându-l cu naivitate, îi vinde o cruce de cositor drept una „de argint curat” (crucea înfrăţirii cu Rogojin) şi „acostează” la rândul lui „o ţărancă cu un prunc în braţe”, care îşi făcea „semnul crucii cu multă evlavie”, deoarece tocmai atunci „copilul îi zâîmbise (…) pentru prima oară de când venise pe lume” (contrastând cu figura soldatului decăzut, tânăra ţărancă prefigurează femeile din popor venite la stareţul Zosima să-şi spună oful, din Fraţii Karamazov).
Perioada moscovită şi provincială (ultima ei parte, mai ales) reprezintă timpul „de ucenicie” al lui Mîşkin. Cu o nerăbdare şi emoţie în care se pot ghici nostalgia înfrigurată, foamea de fenomenul rusesc al scriitorului însuşi nevoit să rămână vreme de patru ani, între 1867 şi 1871, departe de patria sa (Idiotul e o operă de exil), eroul se scufundă în străfundurile Rusiei: „O, câte lucruri noi, cu totul nebănuite, neaşteptate şi nemaiauzite aflase el în timpul acestor şase luni!”. Începuse „să creadă cu toată tăria în însuşirile minunate ale sufletului rusesc”. Nu s-ar fi întors la Petersburg decât peste doi-trei ani dacă soarta Nastasiei Filippovna (care se ascunsese nu numai de Rogojin, ci şi de el) nu l-ar fi preocupat în aşa de mare măsură. Un mesaj de la Lebedev, înştiinţîndu-l că ea se află incognito de câtva timp la Petersburg, îl determină pe prinţ să-şi părăsească „bîrlogul” mai repede decât ar fi vrut şi să revină în oraşul de pe malurile Nevei „în primele zile ale lui iunie” (fiecare dintre cele două părţi, inegale ca întindere, din care este alcătuit romanul începe – după cum a arătat G.M. Fridlender – cu sosirea eroului la Petersburg). Pe peronul gării Nikolaevski (unde la 30 decembrie 1859 debarcase, după zece ani de absenţă, fostul petraşevţ Dostoievski) nu-l aşteaptă însă decât „doi ochi arzători” (Rogojin, aflat în oraş de trei săptămâni, îl spionează ascuns în mulţime). De la gară, după ce trage la un hotel „de mâna a treia, nu departe de Liteinaia”, şi se instalează „în două odăiţe întunecoase şi sărăcăcios mobilate”, prinţul Mîşkin se îndreaptă spre locuinţa lui Lebedev, cel care îi semnalase prezenţa Nastasiei Filippovna la Petersburg şi de la care spera să capete şi alte informaţii despre fugară. Episodul celei de-a doua descinderi în Petersburg şi al vizitei de informare la Lebedev ne pun în contact cu un altfel de Mîşkin, „trist” şi „îngîndurat”, „copleşit de griji apăsătoare”, care vorbeşte „cu un vădit efort” şi pare „oarecum plictisit”: „Nu prea sunt în apele mele”, recunoaşte el. Oboseala drumului, temerile privitoare la starea sufletească a Nastasiei Filippovna, pe care o consideră grav bolnavă, şi la reacţiile lui Rogojin, a cărui privire pironitoare îl întâmpinase la gară, gândul la Aglaia, apropierea crizei (prima de după întoarcerea în Rusia) explică această nouă ipostază a personajului (una dintre cele mai reuşite şi mai obsedante din punct de vedere artistic).
Determinată însă mai ales de maturizarea eroului. Primul Mîşkin, cel care coboară din tren la începutul părţii întâi deloc preocupat de faptul că nu cunoaşte aproape pe nimeni în oraş şi că nu are un ban în buzunar, mai este încă un copil. Al doilea Mîşkin, cel care soseşte la Petersburg la începutul părţii a doua, este deja un adult purtând pe umeri, pe lângă atîtea griji, şi povara vârstei – multă vreme congelată la un nivel infantil în munţii Elveţiei. Timpul lui Mîşkin se „dezgheaţă” şi începe să se consume rapid odată cu venirea lui în Rusia şi cu călătoria spre inima ei. De la Lebedev, amânând să-l vadă pe generalul Epancin, prinţul se duce acasă la Rogojin, cu care nu se mai întâlnise de trei luni (de la „fuga” lui cu Nastasia Filippovna de la Moscova în provincie).
Un alt Rogojin i se înfăţişează acum noului Mîşkin. Un Rogojin ostil, suspicios, crispat, constituit parcă în jurul acelor „ochi arzători” trimişi să pândească la gară întoarcerea prinţului, născut din ura statornică pe care i-a purtat-o lui Mîşkin după gestul de „trădare” de la Moscova al acestuia: „În aceste trei luni cât nu te-am văzut, crede-mă, n-a fost o clipă să nu te urăsc. Aş fi fost în stare, zău, să-ţi dau şi otravă, de s-ar fi putut cumva. Până acolo am ajuns” – mărturiseşte Rogojin. Nici asigurările lui Mîşkin că n-a venit în oraş decât ca s-o convingă pe Nastasia Filippovna să plece în străinătate pentru a-şi îngriji sănătatea, dar că din moment ce ei doi s-au împăcat din nou el nu va întreprinde nimic ca să-i despartă (deşi ar fi fost bucuros să afle că s-au despărţit definitiv) şi va evita să-i mai vadă, nici declaraţia lui de iubire: „Te iubesc şi ţin la tine mult, Parfion” nu izbutesc să smulgă duşmănia din sufletul gelosului care, la rândul său, face eforturi disperate pentru a-şi recâştiga încrederea în prinţ, propunându-i să-şi schimbe între ei cruciuliţele de la gât şi să se „înfrăţească”, conducându-l apoi în apartamentul mamei pentru a primi binecuvântarea. În aceeaşi zi – a doua mare zi epică a naraţiunii –, „pe la două şi jumătate”, ajunge în sfârşit la generalul Epancin, pe care însă nu-l găseşte acasă. Se îndreaptă apoi spre hotelul „Balanţa” (aflat în cartierul Peski, în apropierea locuinţei lui Lebedev), unde i se spusese că l-ar putea găsi pe Kolea, mesagerul său amoros (de care şi de această dată avea nevoie probabil tot în legătură cu Aglaia, ca să afle noutăţi despre ea). Negăsindu-l pe băiat la „Balanţa” (numele hotelului e sugestiv pentru starea psihică şi sufletească ambiguă, în balans a eroului), îi lasă un bilet, hotărându-se totodată să-l mai aştepte acolo şi între timp „să îmbuce ceva”. Cum Kolea tot nu apare, la patru părăseşte hotelul şi porneşte „în neştire pe stradă, fără să se întrebe încotro anume merge”.
Începe marele periplu petersburghez premergător crizei, în răstimpul căruia, pe la şase, ajunge la gara de unde se lua trenul spre Pavlovsk şi chiar îşi cumpără un bilet de drum (dar când să urce în vagon se răzgândeşte), revine în dreptul vitrinei unei prăvălii pentru a contempla din nou un cuţit cu mânerul din corn de cerb ce-l fascinase ca în vis cu câtva timp în urmă (când trecuse întâia oară pe lângă acea vitrină), rătăceşte apoi prin Grădina de vară, unde ora şapte îl surprinde meditând pe o bancă. Apoi, deşi promisese că nu va încerca să o vadă pe Nastasia Filippovna, se îndreaptă ca împins de un resort spre cartierul Petersburgskaia Storona, unde în acea perioadă eroina locuia în mod provizoriu (la Filisova, cumnata lui Lebedev). Oboseala celor şase luni de viaţă adevărată printre adulţi şi simptomele crizei ce se apropia se amestecă acum cu toată încâlceala intrigii romanului strânsă ca un ghem în sufletul personajului opresat din afară de privirea (aproape autonomă prin intensitatea ei) a urmăritorului său implacabil Rogojin şi de aerul înăbuşitor, prevestitor de furtună, al serii petersburgheze: „Trăia clipe grele, de mare nelinişte şi de încordare chinuitoare”, „de confuzie sufletească”.
Deambulările dezolate, apăsătoare prin oraş din capitolul V al părţii a doua constituie episodul labirintic al eroului în impas. Deruta prinţului este consecinţa fantasticei presiuni a realului exercitată asupra lui în prima jumătate de an de după întoarcerea în Rusia. Ziua celei de-a doua sosiri la Petersburg a lui Mîşkin, cu care redemarează acţiunea propriu-zisă a naraţiunii, este în acelaşi timp pentru el o zi (tristă) de bilanţ. Negăsind-o pe Nastasia Filippovna la adresa indicată de Lebedev (locuia într-adevăr acolo, dar plecase de dimineaţă la Pavlovsk şi era puţin probabil că se va mai întoarce în acea zi), „clătinîndu-se, palid la faţă, pradă unui zbucium chinuitor”, prinţul o ia spre hotelul de lângă Liteinaia unde trăsese şi unde ceea ce bănuise în acea lungă după-amiază că o să se întâmple – acuzându-se mereu pentru bănuielile sale „josnice” – se întâmplă: desprinzându-se dintr-o firidă de pe palierul scării, Rogojin încearcă să-l înjunghie. Însă criza de epilepsie anunţată de atâtea semne se declanşează în sfârşit şi eroul scapă de cuţit. O „mare mulţime” se adună în jurul lui Mîşkin, descoperit după „vreo cinci minute” însângerat la capătul de jos al scării (se rostogolise zguduit „de convulsii, zvîrcoliri şi spasme” de-a lungul celor 15 trepte) şi nu peste mult timp „cineva din personalul hotelului recunoscu în epileptic pe călătorul sosit de curând la hotel” (atentatorul dispăruse fără a trezi vreo bănuială şi poate chiar fără a fi văzut). Intervine apoi, printr-o fericită coincidenţă, Kolea (reîntors la „Balanţa”, el găsise acolo biletul cu adresa hotelului la care se oprise prinţul) şi datorită lui se iau imediat toate măsurile necesare. Bolnavul, dus în camera sa, e examinat de un medic, iar peste o oră Kolea îl urcă într-o trăsură şi îl transportă acasă la Lebedev. A treia zi după atacul de epilepsie, Mîşkin se mută la Pavlovsk împreună cu Lebedevii, a căror vilă o închiriase. Către seară, de faţă fiind Ganea, Varia, Ptiţîn, generalul Ivolghin, Kolea şi, fireşte, gazdele, primeşte pe terasă vizita doamnelor Epancin, care veniseră să se intereseze de starea sănătăţii prinţului.
Lunga scenă (numită convenţional de noi „de pe terasă”, partea a doua, capitolele VI-X), punctată de „gluma” Aglaiei (care făcând aluzie la Mîşkin recită balada lui Puşkin despre „cavalerul sărman”, înlocuind în text iniţialele A.M.D. – Ave, Mater Dei cu cele ale Nastastiei Filippovna Baraşkova), de apariţia lui Evgheni Pavlovici Radomski (însoţit de generalul Epancin), de intruziunea grupului revendicativ format în jurul pretinsului fiu al lui Pavlişcev (Burdovski) de Ippolit Terentiev, Keller şi Doktorenko (scenă în scenă), de prima confesiune, orală, a lui Ippolit, în fine (în momentul plecării musafirilor) de încercarea Nastasiei Filippovna (în mare parte reuşită) de a atenta la onoarea şi respectabilitatea lui Evgheni Pavlovici, se încheie cu o nouă răcire a relaţiilor dintre Epancini (Lizaveta Prokofievna) şi prinţul Mîşkin. „De abia a treia zi (s.n.) Epancinii se înduplecară să revină la sentimente mai bune” (faţă de prinţ). Ziua împăcării debutase însă prea puţin promiţător pentru Mîşkin. Un bilet din partea Aglaiei primit dimineaţa îi dă de înţeles că fata, în realitate îndrăgostită foc de el, nu mai vrea să-l vadă. În seara aceleiaşi zile însă, „pe la ora şapte”, Lizaveta Prokofievna îi face la modul ei despotic o vizită inopinată prinţului. Venise, îl bruschează ea de la început, doar ca să-i ceară „o lămurire” în legătură cu scrisoarea pe care i-a trimis-o Aglaiei din provincie (prin Kolea) în urmă cu două luni şi jumătate şi ca să-l prevină că fiica ei nu e de nasul lui (expresia îi aparţine), dar de fapt ca să se împace cu el şi ca să se asigure (căci dorea din toată inima ca Mîşkin să se însoare cu Aglaia) că prinţul nu e căsătorit „cu aia”. Aflând de biletul matinal impertinent al fiicei, mama îl sechestrează pur şi simplu pe prinţ şi îl duce la ea acasă, de unde în aceeaşi seară (seară ce reprezintă puntea dintre partea a doua şi partea a treia), după un popas pe terasa vilei Epancinilor în timpul căruia, pe neaşteptate, Aglaia îi adresează lui Mîşkin, cel mai uimit dintre toţi, marele ei elogiu („nici unul nu face cît degetul cel mic al dumitale, nici unul n-are nici mintea şi nici inima dumitale…”), pleacă în grup (doamnele fiind însoţite de Evgheni Pavlovici, de prinţul Ş. şi de erou) la promenadă, să asculte muzică în parcul de lîngă gara Pavlovsk. Aici o revede după „vreo trei luni şi mai bine” (căci în urmă cu trei zile îi auzise numai glasul) pe Nastasia Filippovna, care îl provoacă din nou pe Evgheni Pavlovici (comunicându-i alte veşti compromiţătoare) şi căreia îi ia apărarea (fizic) în scena incidentului cu ofiţerul (Kurnîşev). După scandaloasa întâmplare revine ca un automat pe terasa vilei Epancinilor, unde în curând este lăsat singur (furtuna se dezlănţuise în familie) şi unde rămâne astfel nemişcat şi abstras până la apariţia Aglaiei, care, preocupată de eventualitatea unui duel, îi explică amănunţit cum se încarcă un pistol pentru ca apoi să-i strecoare în palmă un bileţel. O parte din drumul spre casă Mîşkin îl parcurge în tovărăşia generalului Epancin, care, cu toată ora înaintată, „se grăbea să se întâlnească cu cineva (Evgheni Pavlovici) pentru a discuta o chestiune importantă” şi care, înainte de a se despărţi de prinţ, îl sfătuieşte părinteşte pe acesta să nu-şi facă iluzii în legătură cu Aglaia. Rămas singur la o răscruce, Mîşkin se apropie de o casă a cărei fereastră mai era încă luminată şi citind abia acum biletul, ţinut pînă în acea clipă strâns în palmă ca un lucru de preţ, află cu nemărginită bucurie că e convocat a doua zi dimineaţă la ora şapte la „banca verde”. Apoi apare ca din pământ Keller, care îl urmărise şi care, amintindu-i şi el de duel, se oferă să-i servească drept martor. În dispoziţie excelentă, Mîşkin comite imprudenţa de a-i mărturisi lui Keller că este posesorul unei duzine de sticle de şampanie, amănunt pe care fostul ofiţer îl va reţine. Din nou singur, îşi întrerupe drumul spre casă şi „cel puţin un ceas” se plimbă prin parc străbătând „de vreo 30 sau 40 de ori” distanţa („de vreo sută de paşi”) dintre „o bancă mică şi un copac bătrân, înalt şi stufos”; „sfârşit de oboseală”, se aşază în cele din urmă pe bancă: „Pretutindeni domnea o tăcere adâncă. Muzica din pavilionul gării încetase. În parc se pare că nu mai era nimeni la ora aceea; trebuia să fi fost cel puţin unsprezece şi jumătate. Era o noapte liniştită, caldă şi luminoasă, una din acele nopţi petersburgheze de pe la începutul lunii iunie, dar în bătrânul parc şi mai cu seamă pe aleea aceea umbrită de frunzişul copacilor, întunericul îşi pusese stăpînirea”. Noaptea din parc este noaptea de dragoste a lui Mîşkin. Fericit cum nu mai fusese niciodată în viaţă, nu se gândea decât că „mîine dimineaţă o va revedea, va sta alături de ea pe banca cea verde, o va auzi spunînd cum se încarcă un pistol şi o va contempla. Nici nu-i mai trebuia altceva”. Reveria nocturnă este stânjenită de o siluetă care, desprinzându-se din întuneric, se aşază „alături pe bancă”. Apropiindu-se de „nou-venit”, prinţul „recunoscu în el chipul palid al lui Rogojin”. Pe care Mîşkin nu-l mai văzuse din seara atentatului de la hotel, de „opt zile”, după socoteala lui, dar căruia, în acest răstimp, îi trimisese el, victima, o scrisoare de reconciliere. Rogojin confirmă că a primit „iertarea (…) frăţească” a prinţului, căruia continuă însă să-i fie ostil (venise la el doar ca mesager al Nastasiei Filippovna), cu o tentă de condescendenţă ironică totuşi. Acceptă cu toate acestea (ce-i drept cu greu) invitaţia de a întâmpina împreună ziua de naştere a lui Mîşkin (de care prinţul tocmai îşi amintise şi care urma să înceapă peste câteva minute, căci era „aproape de miezul nopţii”). Apropiindu-se de vila lui Lebedev (locuinţa lui Mîşkin la Pavlovsk), cei doi prieteni rivali o găsesc sărbătoreşte iluminată şi plină de o promiţătoare rumoare (Keller se grăbise să deconspire secretul sticlelor de şampanie). Aniversarea prinţului, în al cărei episod se intercalează Confesiunea lui Ippolit şi încercarea de sinucidere a acestuia, face trecerea la o altă zi a calendarului acţiunii romaneşti. Această nouă zi – ziua de naştere a eroului – începe cu întâlnirea matinală de la „banca verde” cu Aglaia şi sfârşeşte cu întâlnirea de după miezul nopţii (prima lor întâlnire după despărţirea din provincie) cu Nastasia Filippovna, care la întoarcerea lui acasă îi aţine calea ca să-l mai vadă o dată înainte de a părăsi, aşa cum îi ceruse el, Pavlovskul. Cu toate că relaţiile dintre Mîşkin şi Aglaia continuă să fie confuze, toată lumea (Lebedev, Keller, Kolea) face aluzie la fericirea prinţului, iar unii se grăbesc chiar să-l felicite „pentru… împlinirea… dorinţelor scumpe inimii” lui. Eroul însuşi pare să plutească „într-un fel de beatitudine euforică”.
Primul eveniment important al părţii a patra, care începe la „o săptămână” după întâlnirea de la „banca verde” a lui Mîşkin cu Aglaia, serata Epancinilor – organizată ca un fel de ultim examen pe care „logodnicul” fiicei mezine trebuia să-l dea în faţa protipendadei –, spulberă însă această atmosferă generală feerică de aşteptare prenupţială. Vorbind fără tact, aproape delirant, şi purtându-se stângaci (sparge până la urmă vaza chinezească, aşa cum fusese „programat” de Aglaia), Mîşkin, care în încheiere le oferă simandicoşilor oaspeţi şi spectacolul unei crize de epilepsie (dacă prima criză îl salvase, a doua îl pierde!), cade la „examen”, stricându-le Epancinilor şi sindrofia, şi planurile. Ruptura definitivă dintre Mîşkin şi Aglaia se produce însă a doua zi după serata ratată, când are loc prima şi ultima întâlnire a celor două mari eroine ale cărţii, la care prinţul „optează” pentru Nastasia Filippovna; „şase sau şapte zile” după întrevederea dintre cele două rivale are loc discuţia cu Evgheni Pavlovici, în cursul căreia prinţul încearcă zadarnic să-şi convingă interlocutorul să-i faciliteze un contact direct sau indirect (scris) cu Aglaia. Între timp, „pregătirile de nuntă (nunta lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna, n.n.) mergeau repede; cununia urma să aibă loc la opt zile după vizita lui Radomski”, deci la „două săptămîni” după întâlnirea dintre Aglaia şi Nastasia Filippovna, „pe la începutul lui iulie”. În dimineaţa următoare zilei în care trebuia să se săvârşească ceremonia cununiei (Nastasia Filippovna sustrăgându-se încă o dată în ultima clipă, de data aceasta ca să fugă cu Rogojin spre moarte), Mîşkin pleacă la Petersburg, unde odată ajuns se duce drept la locuinţa lui Rogojin, mai sumbră şi mai misterioasă ca oricând. Nereuşind să dea de Parfion, o caută (evident, de asemenea zadarnic) pe Nastasia Filippovna (deja moartă) pe la toate adresele cunoscute. Îşi rezervă o cameră la acelaşi hotel de lângă Liteinaia, unde trăsese şi în urmă cu o lună, la reîntoarcerea lui la Petersburg, şi după ce un om de serviciu îi serveşte o gustare, mai încearcă o dată, tot fără succes, la Rogojin. Îl aşteaptă apoi pe acesta în hotelul prea bine cunoscut ucigaşului, pentru ca după un timp (când deja se înserase) să iasă din nou în stradă, unde în sfârşit Rogojin îl acostează. După ce îl ghidează în chip straniu prin oraş, indicându-i că-i mai bine să meargă fiecare pe câte o altă parte a străzii, şi după ce ajung în Gorohovaia, supunându-se unui ritual conspirativ de neînţeles, Rogojin îl introduce în locuinţa lui labirintică şi îl conduce, amfitrion al groazei, în biroul său, unde dincolo de o „draperie grea de mătase verde” zăcea cadavrul Nastasiei Filippovna.
Ca să realizeze în finalul romanului moartea pe care o prevăzuse chiar de la începutul lui, Mîşkin trebuie să vadă vârful piciorului gol, de o imobilitate „înspăimîntătoare”, ca „al unei statui de marmură”, al defunctei. Tremurând ca o frunză bătută de vânt, el rămâne apoi neclintit lângă fratele său de cruce năpăstuit, împreună cu care petrece, netezindu-i din când în când ucigaşului, ca unui copil bolnav, „părul şi obrajii”, cea mai cumplită noapte de veghe din istoria crimei. Dimineaţa „pe la unsprezece” (a treia zi de la data în care urma să se celebreze căsătoria prinţului cu Nastasia Filippovna), când „poliţia descinse la locuinţa lui Rogojin”, Lev Nikolaevici Mîşkin e găsit „încremenit parcă şi cu gura încleştată”: „Nu pricepea nimic din întrebările ce i se puneau şi nu mai recunoştea pe nimeni dintre cei din jur”. Martorii (printre care Lebedev) consemnează idiotizarea idiotului. Retrimis în Elveţia, la acelaşi sanatoriu de unde venise în urmă cu şase-şapte luni aproape sănătos, prinţul se află de această dată (o declară cu părere de rău însuşi profesorul Schneider) în situaţia unui bolnav practic incurabil.
„Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe o altă planetă” (Paul Evdokimov). Pentru prima oară faţă în faţă cu Nastasia Filippovna, prinţul o recunoaşte imediat nu numai deoarece în urmă cu un ceas îi contemplase avid portretul, ci şi dintr-un alt motiv: „Dar cum m-ai recunoscut?” „Pentru că mai înainte văzusem portretul dumitale şi (s.n.)…” „Şi, mai ce?” „Şi pentru că erai întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie că te-am mai văzut şi altă dată…” „Unde? Unde?” „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată la Petersburg… Poate, în vis… (s.n.)”.
Visul în care eroul şi eroina din Idiotul s-au întâlnit cândva ar putea fi acela al „omului ridicol” (proiectat în somn de resortul unui gând ucigaş pe o planetă a vârstei de aur, pe o stea a candorii edenice). Ca o aluzie la originea lui astrală poate fi interpretată şi observaţia scriitorului cu privire la faptul că, în momentele de „bucurie intensă”, Mîşkin „simţea întotdeauna, şi fără motiv, o tristeţe vagă şi nelămurită”. Fericirea prezentă, de aici, trezeşte nostalgia fericirii pierdute, de acolo. Dar nu numai fericirea, ci şi nefericirea provoacă o asemenea nostalgie: „Îl copleşea o tristeţe fără margini; ar fi vrut să plece undeva departe… dar nu ştia unde”. De mai multe ori în roman, prinţul se simte ispitit „să se retragă undeva, să dispară” (din „lumea de aici”). Gândul „de a se întoarce de unde venise” îl cutreieră în momentele de oboseală şi descurajare. „A mai existat vreodată un astfel de om?”, se întreabă, mirat-indignată, Lizaveta Prokofievna. Nu s-a acordat, credem, suficientă atenţie (din punctul de vedere la care ne referim acum) episodului probei de caligrafie din cabinetul generalului Epancin. De ce l-a înzestrat autorul cu un asemenea talent pe eroul său, care doar cu puţin înainte de a şi-l etala declarase: „Cred că n-am nici talente, nici aptitudini deosebite”? Pentru a ocupa postul de „conţopist” pe care Epancin i-l promisese nu era nevoie ca Mîşkin să fie un artist al condeiului, cum indubitabil îl arată mostrele de scriere medievală şi contemporană, rusească, franţuzească sau englezească – toate pline de subtilităţi – şi cum constată că este însuşi generalul („cum văd, eşti mai mult decît un simplu caligraf, eşti un artist!”). În afară de aceasta, e greu de crezut că un prinţ, oricât de sărac, s-ar fi aşezat într-adevăr la masa lui Akaki Akakievici sau a lui Devuşkin. Chiar dacă Mîşkin ar fi vrut s-o facă, nu l-ar fi lăsat probabil doamnele Epancin, cucerite de presupusa lor rudă de la cea dintâi întrevedere cu el. Să nu uităm apoi că eroul îşi dă proba de caligrafie cu scrisoarea lui Salazkin în buzunar (scrisoare prin care fusese încunoştinţat într-un chip suficient de promiţător ca să se hotărască să se întoarcă din Elveţia în Rusia, căci era posibil să intre în posesia unei moşteniri „foarte importante”). De „milionul” care urma să cadă din cer în braţele eroului său ştia apoi în orice caz scriitorul. Rolul „orei” de caligrafie (legându-l pe „idiot” de „inimele slabe” şi de „umiliţii şi obidiţii” din opera lui Dostoievski) nu putea fi deci de a-l pregăti pe erou pentru o slujbă de scrib care în aceeaşi zi chiar va părea tuturor, raportată la prinţul devenit deodată bogat, absurdă. Dacă proba de caligrafie îl recomandă într-adevăr pe Mîşkin, ea nu-l recomandă în nici un caz pentru vreo cancelarie oarecare. Proba de caligrafie reprezintă scrisoarea lui de recomandaţie, indescifrabilă însă atât pentru generalul Epancin, cât şi pentru Mîşkin însuşi. Literele desemnând sunetele din care se compun cuvintele – ecouri ale ideilor generale ce constituie în filozofia lui Platon modelele tuturor lucrurilor şi fiinţelor, semnele grafice desăvârşite, caracterele impecabile trasate de Mîşkin –, „un adevărat şirag de perle”, ar putea face aluzie în calitate de reminiscenţe la lumea ideală a arhetipurilor, de unde eroul descinde. Propoziţiile neutre „cucernicul egumen Pafnutie şi-a pus iscălitura” sau „prin sârguinţă învingi orice” ar dobândi în acest caz sensul unor mesaje cifrate, al unui cod de care nici purtătorul lor nu mai este conştient.
[…]
Se poate vorbi de inadaptabilitatea metafizică a personajului principal din Idiotul, de inadaptabilitatea lui vădită în raport cu lumea în care intră. În trenul ce străbătea friguroasa Rusie apropiindu-se de Petersburg, Mîşkin le apare vecinilor săi de compartiment (când se luminează de ziuă) îmbrăcat ca un străin. Despre care Lebedev, deşi îi cunoştea pe toţi, nu ştia nimic. (Vestimentaţia uşoară, nepotrivită anotimpului rusesc, de la pelerină la pantofii cu ghetre, subliniază nu numai sărăcia şi lunatismul călătorului, ci şi vulnerabilitatea lui de cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă). Un intrus nu numai în casa Epancinilor, pare noul sosit şi lacheului Alexei. Într-atât de mult se deosebea Mîşkin de vizitatorii obişnuiţi ai generalului! „Étranger absolu” (în elină, idiot înseamnă „particular”, „diferit”, „altul”), „il (Mîşkin, n.n.) n’a de racine nulle part”. […]. Dar chiar şi un scriitor religios ca Romano Guardini e de părere că „prinţul este un om ca oricare dintre noi”: „Mîşkin nu este nici Omul-Dumnezeu, nici un Crist. El este omul care răspunde la numele de Lev Nikolaevici Mîşkin. Existenţa sa se compune din elemente pur umane: trup şi suflet, tristeţe şi bucurie, moştenire şi sărăcie, hazard şi declin”.
[…]
Semnificativ e faptul că, deşi a fost grav bolnav (aproape literalmente idiot) până la etatea de 24 de ani şi a stat multă vreme în străinătate, Mîşkin, spre deosebire de Kirillov şi Stavroghin, vorbeşte şi scrie corect ruseşte – ceea ce la Dostoievski reprezintă întotdeauna o dovadă de înrădăcinare, de profundă apartenenţă la spiritul naţional. Eroul însuşi se miră că nu şi-a uitat limba (ar fi putut cu tot atâta temei să se mire că a reuşit cândva s-o înveţe, în cazul său – de bolnav aflat într-o stare cvasipermanentă de confuzie mintală – putându-se pe drept vorbi de darul cuvântului): „Nu ştiu dacă ai să mă crezi – îi spune el lacheului Alexei –, dar mă mir cum de nu mi-am uitat limba. De pildă, acum, stau de vorbă cu dumneata şi mereu îmi vine un gând: «Uite că vorbesc destul de bine ruseşte». Poate chiar din cauza asta nu-mi tace gura. De ieri, în adevăr, simt mereu nevoia să vorbesc ruseşte”. Asemenea creatorului său, Mîşkin este un rus fascinat de Rusia. Nu întâmplător absenţa de şase luni a prinţului din Petersburg (simbolul şi întruchiparea direcţiei europene inaugurate de Petru I) coincide cu prezenţa lui în vechea capitală şi în regiunile centrale ale ţării, prezenţă activă, de implicare avidă în realităţile de care ia cunoştinţă. Mîşkin nu este însă un tradiţionalist, un conservator (după cum Dostoievski, care deşi a deplâns bruscheţea şi caracterul violent al reformelor lui Petru şi considera sincronizarea Rusiei la civilizaţia şi cultura occidentală ca o necesitate, nu a fost un slavofil în sensul strict al termenului).
[…]
Că Lev Nikolaevici Mîşkin (deşi întrupare a unui alt eon – K. Mociulski) este în acelaşi timp plămădit ca toţi oamenii ne-o mai demonstrează faptul că el are şi unele trăsături mai mult sau mai puţin negative (deprinderi laice, slăbiciuni, defecte şi chiar vicii – scuzabile). „Prinţul Cristos” din caietele la roman în textul definitiv fumează (având „pipă şi tutun” la el) şi joacă cărţi (fiind un ageamiu la şah, dar un maestru la „popa prostu’”). Noaptea, „mai ales înainte de a adormi”, se joacă de-a soldaţii, închipuindu-se feldmareşal şi războindu-se în gând nu cu Napoleon (cum presupusese Aglaia – simpatia, fascinaţia personajelor dostoievskiene faţă de marele comandant de oşti francez sunt vizibile şi la Mîşkin), ci cu austriecii. Când la serata Nastasiei Filippovna Ferdîşcenko aproape îl acuză de furt, prinţul se înroşeşte şi nu dezminte insinuările bufonului. „Uneori sunt şi mai rău”, declară Mîşkin la prima sa întrevedere cu doamnele Epancin şi ceea ce pare o simplă exagerare de moment aproape că se adevereşte în timpul unei discuţii târzii (partea a patra, capitolul V) cu muribundul Ippolit, în cursul căreia, apărându-l pe Ganea, afirmă că acesta mai are vreme „să se îndrepte”, căci „are o viaţă încă de trăit”. Capabil de bănuială, de care se molipseşte parcă de la Rogojin în ziua când îşi schimbă între ei cruciuliţele de la gât: „Un demon straniu, înspăimântător pusese definitiv stăpânire pe el” (demonul bănuielii – îndreptăţite totuşi), eroul se dovedeşte în acelaşi timp capabil nu numai să înţeleagă (în discuţia cu Keller), ci şi să trăiască („mie mi se întâmplă mereu”) dedublarea: „E extrem de greu să lupţi în contra acestor idei duble; am încercat pe propria mea piele”, mărturiseşte el. Prin această ultimă trăsătură, personajul excepţional Mîşkin se leagă de personajul dostoievskian curent. „Pare ciudat – scrie M. Johns – că cercetătorii acordă o atenţie atât de mare părţilor luminoase ale trăirilor interioare ale lui Mîşkin şi atât de puţină trăirilor sale sumbre sau că socotesc contradicţiile lui psihologice doar rezultatul confruntării cu o societate petersburgheză vrăjmaşă şi necruţătoare”. După părerea lui M. Johns, „Mîşkin posedă capacitatea de a percepe acut frumuseţea sufletului omenesc, fiind în acelaşi timp şi nu într-o mai mică măsură capabil de a percepe şi întreaga lui monstruozitate şi cruzime”. Prinţul „nu este nici el scutit de insinuările acelui «diavol» (de care vorbeşte Lebedev) şi prezenţa acestui «diavol» în alţi oameni îl atrage cu o forţă irezistibilă”. Există în aceste afirmaţii o importantă doză de adevăr, căci fără înţelegerea mecanismelor crimei şi ale autodistrugerii eroul n-ar putea face atâtea pronosticuri exacte.
În orice caz, cei doi poli, al Binelui şi al Răului, sunt mereu prezenţi în sufletul lui Mîşkin. În orele premergătoare primei sale crize de epilepsie (descrise în carte), el îşi aminteşte mai întâi cu dezgust de nepotul lui Lebedev (Doktorenko) şi apoi, în compensaţie parcă, de luminoasa Vera, fiica aceluiaşi: „…când te gândeşti ce haos, ce dezlănţuire neînfrînată şi câtă ticăloşie există uneori în tot ce se petrece în jurul lui! Şi ce individ respingător, înfumurat şi plin de sine mai e şi nepotul acesta al lui Lebedev! Dar ce-i cu mine? (îşi continuă prinţul reflecţiile). Parcă el este acela care a ucis cele şase fiinţe? Mi se pare că încep să le cam încurc… Ciudat! Simt că-mi vâjâie capul… Dar ce faţă simpatică şi fermecătoare avea fata cea mai mare a lui Lebedev, aceea care ţinea copilul în braţe; ce expresie de nevinovăţie aproape copilărească şi ce râs cristalin! E ciudat că uitase aproape cu desăvârşire acest chip şi nu-şi adusese aminte de el decât abia acum. Şi Lebedev, care se răţoieşte la ai lui bătând din picior, deşi, probabil, îi adoră pe toţi. Dar ceea ce-i şi mai neîndoielnic, aşa cum doi ori doi fac patru, acest Lebedev îşi adoră şi nepotul!”.
Mîşkin este totodată o „inimă slabă” şi o mare forţă a Binelui (doar Tihon şi Zosima fiindu-i superiori din acest ultim punct de vedere). De fragilitatea „muştelor” dostoievskiene, el are în acelaşi timp tăria lui Stavroghin şi nu ne putem imagina un singur podvig (ispravă, faptă eroică, exploit) al acestui demon redutabil pe care Lev Nikolaevici, tremurător ca o frunză, nu l-ar putea la rândul său săvârşi (ambii trec de altfel prin câteva încercări asemănătoare sau identice, precum ultragiul ofensei fizice în public sau provocarea la duel). În lumea personajelor literare de pretutindeni şi din toate vremurile, Mîşkin este cel mai slab dintre puternici şi cel mai puternic dintre slabi. El este dintr-un punct de vedere un copil, un „idiot” (un infirm) şi un „om ridicol”. „E ca un copil”, spune despre erou generalul Epancin, recomandându-l soţiei sale; „cu desăvârşire un copil”, „în adevăratul sens al cuvântului”, îl considerase şi profesorul Schneider: „Dumneata însuţi ai avea nevoie de o dădacă”, observă Nastasia Filippovna când prinţul vrea s-o ia de nevastă, iar mai târziu Lizaveta Prokofievna va exprima temeri în legătură cu „substratul (…) platonic” al sentimentelor lui Mîşkin faţă de Aglaia. Personajul însuşi se înfăţişează uneori ca un nevârstnic („eu nu mă pricep la nimic, nu cunosc nimic”) care nu ştie să se poarte cu „oamenii maturi”, căruia nu-i place să aibă „de-a face cu adulţii”.
[…]
La menţinerea lui sub anumite aspecte la un nivel infantil contribuise din plin şi boala, din cauza căreia prinţul nu cunoscuse femeia (după cum îi mărturiseşte lui Rogojin) şi nu putea contracta o căsătorie (după cum îl informează pe Ganea). De-a lungul întregului roman, de altfel, el este privit aproape de către toată lumea drept „o partidă absurdă, de neconceput”; „dumneata n-ai iubit de fapt niciodată pe nici una dintre ele”, îi spune, cu prilejul ultimei lor discuţii, Evgheni Pavlovici, referindu-se la Nastasia Filippovna şi la Aglaia şi la accepţia firească a termenului de iubire. […]. Suficiente motive pentru ca acest copil mare şi erou „idiot” să pară multora (şi să fie uneori) ridicol: „E aproape caraghios”, spune despre el Alexandra, cea mai mare dintre surorile Epancin. […]. De acest handicap al său Mîşkin însuşi este perfect conştient: „Întotdeauna mă tem – declară el în faţa unui public select la serata Epancinilor – ca înfăţişarea mea ridicolă să nu-mi compromită gândul şi ideea principală. Îmi lipseşte gestul potrivit”. De partea slabă a lui Mîşkin unele personaje ale cărţii consideră că ţine şi altruismul său neraţional, evanghelic. Prinţul îi ajută, îi asistă şi îi înţelege pe toţi, pe buni şi pe răi. Îl scoate din temniţa pentru datornici pe generalul Ivolghin, trimite bani în ascuns mamei lui Burdovski, se arată tolerant faţă de Keller în situaţii în care predicatorul Bourdaloue – după cum presupune fostul ofiţer – „ar fi fost necruţător” cu el, îl vizitează neîntrerupt pe muribundul Ippolit, deşi acesta continuă să-l jignească, ia parte la durerea familiei Ivolghin după moartea generalului, se poartă binevoitor până şi cu slujbaşii gălăgioşi care vor să pătrundă în casă după ratarea cununiei cu Nastasia Filippovna etc. […]. Iubirea nesfârşită faţă de aproapele, capacitatea compasiunii au surse adânci în personalitatea eroului. Ele nu sunt rodul exclusiv nici al raţiunii, nici al unei educaţii morale. Ironizat pe nedrept de unii, gestul cu care în finalul romanului inconştientul Mîşkin netezeşte cu o mână tremurândă părul şi obrajii criminalului Rogojin demonstrează că la suprafaţa, ca şi în abisul fiinţei, personajul este acelaşi.
„Toţi – îl ceartă Lizaveta Prokofievna – umblă să te păcălească ca pe un… ca pe…” (cuvântul idiot rostit în diverse împrejurări de mai multe personaje ale romanului pluteşte din nou în aer). Într-adevăr, de la soldatul zdrenţăros care îi vinde o cruce de cositor drept una de argint la… Lizaveta Prokofievna însăşi, mereu mânioasă pe prinţ, deşi îl iubeşte în fond ca o mamă, cu toţii încearcă (şi au de cele mai multe ori impresia că reuşesc) să-l păcălească pe Mîşkin. Acesta ştie însă că ceilalţi vor să-l tragă pe sfoară şi se lasă în mod conştient dus de nas. „Idiotul” citeşte de fapt în sufletele oamenilor „ca într-o carte deschisă” – comparaţia e folosită pe rând de Lebedev şi de Keller. Ultimul e „uluit” de propria lui descoperire: „Mă întreb, de unde atîta naivitate şi inocenţă sufletească cum poate nici în vârsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, atâta clarviziune”. Aparenta contradicţie este de fapt o condiţionare, căci, după cum a arătat Romano Guardini, această putere de penetraţie a privirii provine din faptul că nici o cupiditate, nici o ostilitate nu îl fac refractar, opac (pe erou, n.n.) şi că sufletul său rămâne perfect disponibil. Deşi, după cum însuşi mărturiseşte, cunoaşte viaţa „mai puţin ca oricare altul” – „observă ceea ce alţii n-ar fi în stare să observe” (Ganea), sesizează „cu multă fineţe şi cu o repeziciune uimitoare totul” (autorul). Forţa lui Mîşkin provine în primul rând din forţa privirii sale (nu întâmplător este invitat să le înveţe pe surorile Epancin – dintre care una e pictoriţă – să privească). Perspicacitatea lui se învecinează cu preştiinţa şi cu profeţia. Le face doamnelor Epacin, doar „după expresia feţei”, portrete psihologice exacte, un fel de fotografii sufleteşti la minut, ghiceşte că Nastasia Filippovna nu este cum vrea să pară în scena-scandal din salonul Ivolghinilor şi surprinde ca la lumina unui fulger (când este lovit) caracterul josnic al lui Ganea, ştie cine l-a furat pe Lebedev, prevede crima lui Rogojin, izbucnirea de ură a lui Ippolit după prima lui încercare (nereuşită) de a se apropia de oameni, fuga spre moarte a Nastasiei Filippovna etc.; „atâta clarviziune”, privirea pătrunzătoare ca o lance pot da uneori acea impresie de „brutalitate” pe care o resimte, de pildă, Aglaia („în dumneata vorbeşte numai adevărul crud” – îi spune ea odată lui Mîşkin). Aceeaşi perspicacitate de ager periscop a unei făpturi mereu adânc scufundate în albastrele şi visătoarele ape ale oceanului candorii explică însă şi încrederea pe care de la cel dintâi contact cu el toată lumea (Lizaveta Prokofievna, Aglaia, Nastasia Filippovna…) i-o arată lui Mîşkin, ca şi puterea lui de a-i grupa (strânge) pe ceilalţi în jurul său (prima mare raliere de acest fel se produce în salonul Ivolghinilor, când gestul necugetat al lui Ganea provoacă o vie mişcare de simpatie în favoarea prinţului). Până şi mama lui Rogojin, ajunsă în mintea copiilor, redevine parcă pentru o clipă lucidă când prinţul se apropie de ea ca să-i primească binecuvântarea. Forţa acestui „om ridicol” aproape „idiot” străluceşte de-a lungul naraţiunii ca o flacără. Simţindu-i-o, scandaloasa Nastasia Filippovna devine, în casa Ivolghinilor, „cuminte şi ascultătoare”; „te aşteptam ca pe o providenţă”, îi spune lui Mîşkin Lizaveta Prokofievna, iar fiica ei, Aglaia, îi elogiază inteligenţa principală (glavnîi um) şi îi evocă superioritatea, perfecţiunea: „Aici nici unul nu face cât degetul cel mic al dumitale, nici unul n-are nici mintea şi nici inima dumitale! Eşti mai cinstit decât toţi ceilalţi, mai nobil decât toţi, mai bun decât toţi, mai inteligent decât toţi! Nici unul de aici nu este vrednic să-ţi ridice măcar batista pe care ai scăpat-o adineauri”.
Câteva din reacţiile prinţului şi din împrejurările şi situaţiile în care e pus îi compun o siluetă de cavaler (nu neapărat „sărman”). Ia apărarea femeilor în pericol de a fi ultragiate (Varia, Nastasia Filippovna), e cât pe ce să fie provocat la duel, în vizită la Epancin „şedea (…) în faţa mesei rotunde (s.n.)”. Apariţia eroului alungă „visele (…) urâte” ale lui Ippolit. Acesta se dezmeticeşte din coşmarul său cu lighioana fantastică exact în clipa în care prinţul intră în camera bolnavului. Ca un alt sfânt Gheorghe, Mîşkin biruie reptila lui Ippolit. În caietele la roman, personajul se compară cu Alexandru Macedon, declarând că a mântui sufletul cuiva e mai important decât a săvârşi chiar faptele celui mai mare cuceritor. Forţa şi slăbiciunea eroului explică triumful şi înfrângerea lui. El cucereşte Petersburgul (nu cu sabia arivismului napoleonian a lui Rastignac, ci prin smerenie şi blândeţe) şi devine indispensabil tuturor („sunt încredinţată că Dumnezeu mi te-a adus anume tocmai din Elveţia la Petersburg”, îi spune Lizaveta Prokofievna), ca până la urmă să se simtă şi să fie făcut răspunzător şi vinovat pentru toate: „O, da, sunt vinovat! Probabil că de toate astea numai eu, singur eu sunt vinovat!”, recunoaşte el referindu-se la relaţiile sale cu Aglaia şi cu Nastasia Filippovna. Vinovat din diferite puncte de vedere îl consideră pe Mîşkin şi (încă) foarte mulţi cercetători. Unii îl acuză de misticism şi îi reproşează că îl introduce pe Cristos – musafir nepoftit – pe uşa din dos; alţii constată, dimpotrivă, cu evident regret că eroul e „rupt de adevărata transcendenţă” şi că nu reprezintă decât „pastişa unei icoane, o contrafacere”. Mîşkin – pretinde Paul Evdokimov – „est aussi vide d’une (…) présence divine que Kirillov”. Deşi opuşi în toate celelalte privinţe, şi unii, şi alţii subliniază cu satisfacţie neputinţa lui Mîşkin (care „nu impune nici o soluţie autentică, nu înfăptuieşte nici o mântuire” – am citat din nou din Evdokimov). Dintre toate personajele lui Dostoievski, Mîşkin a avut cel mai mult de suferit din pricina confruntărilor ideologice. Imaginea sa trebuie restaurată şi adevăratul Mîşkin, cu neputinţa, dar şi cu forţa lui de Gulliver ajuns din Lilliputul copiilor în Brobdingnagul adulţilor, invitat să-şi ocupe locul pe care îl merită în galeria marilor eroi literari.
Protagonistul necontestat al romanului, Mîşkin, singular ca un pisc, este în acelaşi timp un personaj indiscutabil legat de altele (la care se raportează şi de care e determinat) precum vârful unui triunghi sau colţul unui pătrat se raportează la şi sunt determinate de celelalte vârfuri sau colţuri. Când spui Mîşkin, spui Rogojin, Nastasia Filoppovna, Aglaia… Simţămintele lui faţă de Nastasia Filippovna, din clipa contemplării portretului ei în cabinetul generalului Epancin până la cununia care nu mai are loc, se definesc ca o dragoste-milă (liubov’-jalost’). Încă impactul cu imaginea fotografică a eroinei îi provocase prinţului „un sentiment apăsător şi dureros”, „o milă nemărginită”, o senzaţie „de compasiune sfâşietoare, soră cu suferinţa”, totul amestecat – îşi dă el seama mai târziu – „cu spaimă”. Se poate spune că Mîşkin a iubit-o cel mai mult pe Nastasia Filippovna contemplându-i portretul, întâlnirea cu ea reprezintă o recunoaştere, şi, cum o recunoaştere presupune un model (superior copiei sale), întâlnirea cu Nastasia Filippovna – pe care i se pare că a mai văzut-o undeva, „poate în vis” – constituie pentru Mîşkin, într-un anumit sens, o dezamăgire. Visul la care se referă prinţul nu poate fi decât unul platonician. Dacă s-au mai întâlnit vreodată, Mîşkin şi Nastasia Filippovna s-au întâlnit ca arhetipuri. Înrudiţi în acest fel, frate şi soră de sorginte ideală, eroul şi eroina nu se pot uni între ei fiind totodată atraşi de „pământenii” Rogojin şi Aglaia. O vreme, prinţul crede că o iubeşte cu adevărat, (normal) pe Nastasia Filippovna – pe care o cere în căsătorie şi cu care „fuge” apoi în provincie –, dar numai dragostea lui pentru Aglaia (dragoste ce înfloreşte în timpul celor şase luni de absenţă din Petersburg) îi precizează şi-i lămureşte sentimentele. „Inima-i era curată, de asta era convins – se examinează Mîşkin înaintea întâlnirii dintre Aglaia şi Nastasia Filippovna: ştia pe cine iubeşte (s.n.)”. Pe Aglaia, fireşte. O iubeşte însă „sincer, din toată inima” şi pe Nastasia Filippovna, dar cu acea dragoste „pe care ţi-o reclamă un copil plăpînd şi bolnăvicios”. O vede sau se gândeşte la aceasta din urmă întotdeauna „cu inima încărcată de durere”, cu „ascuţită suferinţă”. Relaţiile lui Mîşkin cu cele două eroine ale romanului se prezintă deci astfel: de iubit – aşa cum un bărbat iubeşte o femeie –, el o iubeşte pe Aglaia, dar dragostea-milă, „dragostea creştinească” (expresie folosită în caietele la roman) faţă de Nastasia Filippovna e mai puternică. „Mi se pare că mila ta e mai a dracului decât dragostea mea”, remarcă într-o discuţie cu Mîşkin pătimaşul Rogojin. Mila prinţului e mai „a dracului” şi decât dragostea pentru Aglaia (de aceea „opţiunea” lui – în scena ciocnirii dintre cele două rivale – este logică, dacă nu şi firească). „Eu… Nastasia Filippovna… te iubesc. Aş muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna” – declară, cerându-i mâna, Mîşkin. Şi el îşi va respecta promisiunea, dându-şi, practic, viaţa pentru fiinţa a cărei perfecţiune o contemplase cândva în stare pură. Se poate spune că tocmai pentru că i-a văzut cândva arhetipul preţuieşte eroul atât de mult frumuseţea, despre care afirmă că „va salva lumea”.
Cu Rogojin, Mîşkin se află în clare, aproape schematice raporturi de opoziţie (în tren, ei se descoperă dimineaţa aşezaţi faţă în faţă) şi de atracţie reciprocă. Pentru irealul Mîşkin, Rogojin reprezintă elementul teluric absolut necesar debarcării sale în lume. Ca spiritul şi materia, cele două personaje se resping şi se înfrăţesc, „curg” în albii paralele (precum mersul lor pe stradă, la distanţă unul de altul, pe trotuare diferite) pentru a se îmbrăţişa într-un acord final. Rogojin nu-l poate suprima pe Mîşkin (chiar dacă pare pe punctul să reuşească), după cum nici Mîşkin nu-l poate „converti” pe Rogojin. Prietenii rivali figurează două principii contrare, dar de forţă egală şi prin urmare coexistente.
[…]
Un prototip al eroului a fost – nimeni n-o tăgăduieşte – Isus Cristos. Un prototip folosit în mod conştient şi un prototip declarat de autorul care în caietele la roman îşi numeşte de mai multe ori eroul „Prinţul Cristos”. Încercând să creeze tipul „omului pozitiv minunat”, era inevitabil ca scriitorul să-şi orienteze personajul spre cel care, după părerea sa – exprimată în scrisoarea către von Vizina din 1854 –, a întruchipat în cel mai înalt grad cele mai alese virtuţi cunoscute oamenilor. Cercetătorii au detectat numeroase aluzii evanghelice în roman, de la copiii care aruncă în Mîşkin cu pietre (episodul cu Marie) la dorinţa eroului de a abandona lumea, retrăgându-se în pustie; de la încredinţarea prinţului că îşi va îndeplini datoria „cinstit şi ferm” la cuvintele lui Ippolit: „Mă despart de un Om” (ecoul celor rostite de Pilat despre Cristos: „Ecce homo!”) şi la propoziţia de adio adresată lui Mîşkin de Nastasia Filippovna înainte de plecarea ei cu Rogojin: „Adio, prinţe, pentru prima oară am întâlnit un om adevărat!”.
Orice lectură atentă a romanului poate identifica alte asemenea aluzii, de la ceea ce am putea numi chenoza primului Mîşkin, sărac şi insignifiant, şi de la mărturisirea eroului (prima discuţie cu doamnele Epancin) că i-ar plăcea să convertească, şi până la pomenirea de către el (în aceeaşi scenă) a asinului, animal evanghelic; şi de la exclamaţia Lizavetei Prokofievna, că l-a aşteptat „ca pe o providenţă”, la relaţiile lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna, pe care n-o poate iubi altfel decât Cristos pe Maria Magdalena! Şi oare copia după tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr înfăţişând un Isus crucificat ce pare biruit de moarte (imaginea îi iese eroului în cale în locuinţa labirintică şi sumbră a lui Rogojin) nu anticipează înfrângerea „prinţului Cristos” (care în fiecare dintre cele patru părţi ale romanului are un duşman de moarte: Ganea, Rogojin, Ippolit, Aglaia) în lumea petersburgheză? Dar, deşi este puternic proiectat pe acest prototip pe care la rândul său personajul îl actualizează, Mîşkin nu reprezintă decât o „existenţă umană”. Faptul e recunoscut, după cum am văzut, şi de unii scriitori religioşi precum Romano Guardini, care, ce-i drept, adaugă că „din această existenţă umană apare imaginea unei alte existenţe” (supraumană, a Omului-Dumnezeu). Am spune că Mîşkin e un memento al lui Crist. Altfel însă un om ca toţi oamenii, un om condamnat (deşi uneori poate părea absolvit de „păcatul originar”). Se poate afirma că de-a lungul întregului roman, saturat de execuţii, asasinate, atentate, sinucideri, eroul evoluează într-un context al crimei, la a cărui alcătuire contribuie din plin. Prevede de la începutul naraţiunii că Rogojin o va înjunghia pe Nastasia Filippovna, evocă decapitarea de la Lyon şi cutremurătoarea experienţă a condamnatului la moarte graţiat în ultima clipă, trage tocmai la hotelul provincial unde peste noapte se înfăptuise o crimă (comisă „pentru un ceasornic” de către un ţăran care înainte de a-şi măcelări „ca pe un berbec” tovarăşul de cameră înalţă „în gând o rugă fierbinte” – transfigurare a celor relatate în Golos din 30 octombrie 1867 cu privire la uciderea la Petersburg a târgoveţului Suslov de către ţăranul Balabanov, originar din gubernia Iaroslav, judeţul Mîşkinski), şi chiar cu chelnerul de la „Balanţa” discută „despre un asasinat foarte misterios întâmplat de curând şi care stârnise o mare vâlvă”: „De la întoarcerea lui în Rusia, citise şi auzise povestindu-se numeroase cazuri de acest fel, iar în ultimul timp urmărea cu multă perseverenţă acest aspect din viaţa ţării”. În partea a treia, I, în discuţia cu Evgheni Pavlovici şi prinţul Ş. de pe terasa vilei Epancinilor, Mîşkin se referă, se poate spune, direct la Raskolnikov, la tipul lui de crimă, la cei convinşi că omorând „erau în dreptul lor – şi… că bine au făcut ce au făcut”. După ce fusese străpuns ca de nişte pumnale pe peronul gării Nikolaevski de nişte „ochi arzători” şi după ce contemplase fascinat vitrina unei prăvălii de ustensile domestice – inclusiv de tăiat –, e cât pe ce să fie înjunghiat, chiar cu cuţitul cu care se jucase în biroul lui Rogojin ca pentru a-l provoca pe acesta, de Parfion, împreună cu care în finalul cărţii veghează cadavrul Nastasiei Filippovna. Şi alte personaje ale romanului întreţin această atmosferă sinistră: Lebedev se referă la ghilotinarea contesei Du Barry şi la „asasinarea membrilor familiei Jemarin” (la Tambov, de către liceanul Vitold Gorski – ştirea apare în Golos la 10 martie 1868, de unde, ca şi precedenta, cea din 30 octombrie 1867, e absorbită de substanţa romanului aflat în plină elaborare şi redactare), Nastasia Filippovna face aluzie – în cursul seratei din 27 noiembrie, ziua ei de naştere – la uciderea bijutierului Kalmîkov de către fiul negustorului Mazurin şi împrăştie la Pavlovsk vestea că unchiul lui Evgheni Pavlovici Radomski „şi-a zburat creierii”, Ippolit încearcă să se sinucidă, iar Rogojin – împlinind profeţia lui Mîşkin – omoară. Semnificaţia acestui context sângeros nu se reduce doar la a pregăti principala crimă a cărţii (cea comisă în final de Rogojin). Dacă ea n-ar însemna mai mult, ar rămâne de neînţeles de ce Mîşkin este atât de puternic asociat acestui context. Care subliniază în primul rând cât de limitată în timp şi de precară este existenţa eroului, aflat mereu, ca să spunem astfel, sub cuţit. În Elveţia, pe când era încă grav bolnav, contemplând într-o zi radioasă o magnifică privelişte montană şi simţindu-se cu infinită tristeţe exclus de la ospăţul firii, Mîşkin, în ceea ce am putea numi scena rugăciunii sale de pe munte, ajunge să fericească până şi „musculiţa care bâzâie în jurul lui, scăldată într-o rază de soare”: „«Musculiţa care bâzîie în jurul lui, scăldată într-o rază de soare, îşi are locul ei la acest ospăţ, participă la corul comun al firii, se bucură de el şi e fericită»; un firicel de iarbă, cât de mic, creşte şi e fericit! Fiecare fiinţă îşi are drumul ei, îl cunoaşte, soseşte şi pleacă cântând; numai el singur nu ştie nimic, nu înţelege nimic, nici pe oameni, nici limba lor, e străin de toate – un avorton al naturii”. Ca şi cum rugăciunea lui ar fi fost ascultată şi rugămintea cuprinsă în ea împlinită întocmai, bolnavul se vindecă şi străinul e în sfârşit acceptat la marele festin universal, dar numai pentru un interval limitat la ciclul unei „musculiţe”. Viaţa adultă a lui Mîşkin se compune din cele şase-şapte luni de existenţă activă de după întoarcerea lui în Rusia, echivalentul acelor ultime „cinci minute” ale condamnatului la moarte evocat de el, de asemenea un condamnat la moarte. Ca o firavă vieţuitoare sau vegetală de sezon, eroul trăieşte cât o gâză sau cât un fir de iarbă. Suficient totuşi pentru a întruchipa în mod epocal imperativul categoric (deşi paradoxal) al scriitorului încercând să depăşească criza individualismului burghez, contradicţia dintre umanism şi personalitate: „Suprema finalitate – scria Dostoievski la 16 aprilie 1864, sub impresia morţii primei lui soţii: «Maşa lejit na stole. Uvijus’ li s Maşei?» («Maşa e întinsă pe masă. Oare am s-o revăd?») – pe care omul o poate impune personalităţii sale, dezvoltării plenare a propriului eu, e de a nimici într-un fel acest eu, de a-l oferi în întregime, neprecupeţit şi fără rezerve ca jertfă tuturor şi fiecăruia în parte”.
(Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Polirom, 2007; sursa: http://atelier.liternet.ro/articol/133/Valeriu-Cristea/Dictionarul-personajelor-lui-Dostoievski-Miskin-Lev-Nikolaevici-Idiotul.html).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu