Vigilia Pascală (C): Primiţi-l pe Isus din Scripturi (omilia)

 

„Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoşi, să fie răstignit, iar a treia zi să învie”. Atunci şi-au amintit de cuvintele lui” (Lc 24, 6-7).

Amintiţi-vă ce v-a spus... Şi-au amintit de cuvintele lui... În Noaptea Învierii ni se spune că principala condiţie pentru a-l întâlnit pe Cel Înviat este a pune în centru Cuvântul său.

Vegherea, care pregăteşte la celebrarea Euharistiei nu este pusă la întâmplare, este o lungă şcoală a cuvântului fără de care nu l-am cunoaşte pe Înviat, pentru că Isus Înviat este împlinirea Scripturilor prin care ne este povestit proiectul lui Dumnezeu pentru fiecare om, proiect pe care-l putem sintetiza într-un singur cuvânt: mântuire. Acest cuvânt a răsunat în noapte, în povestirea creaţiei şi în aceea a eliberării din Egipt; dar şi în două lecturi luate din cartea profetului Isaia care ne povesteşte prima, că ultimul cuvânt al lui Dumnezeu despre viaţa noastră nu este pedeapsa ci este milostivirea, iar a doua că Dumnezeu promite să stabilească cu poporul său o alianţă veşnică...

Femeile căutau un mort... căutau un cadavru... au uitat să ia cu ele cuvântul lui Isus, pe care de atâtea ori l-au ascultat, acel cuvânt care a încălzit inima lor, acel cuvânt care le-a răvăşit viaţa. De ce îl căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Este întrebarea pe care femeile au auzit-o adresată lor în acea noapte... Isus mai este încă mort pentru ele, pentru că au mers la mormânt uitând acel cuvânt care ne poartă la contactul cu Cel Viu. Dacă-l rupem pe Isus de cuvintele pe care ni le-a adresat, atunci rămâne mut, tăcut, lipsit de semnificaţie... şi nu se verifică aceasta numai în cazul femeilor despre care ne vorbeşte evanghelia acestei nopţi, dar este şi cazul ucenicilor din Emaus, care, vă amintiţi, au avut nevoie de o cateheză lungă pe care însuşi Isus le-a făcut-o despre Scripturi pentru ca inima lor să înceapă să ardă în piept. Mă întreb dacă nu este şi cazul nostru, atunci când Dumnezeu pare mut în viaţa noastră?! Este un drum important cel pe care ne cheamă să-l facem evanghelia din această noapte, pentru că ni se spune că nu-i suficient să-l închidem pe Isus în ambientul afecţiunii noastre personale, aşa cum nu este suficient să ne punem într-însul o speranţă politică aşa cum au făcut cei doi ucenici din Emaus (sperau poate ca el să elibereze pe Israel de Romani)... Pentru a-l întâlni pe Isus în adevărul său este necesar a-l primi din Scripturi (E. Bianchi).

Cât priveşte cuvântul, Paul, în capitolul 20 din Faptele Apostolilor în discursul pe care îl face la Milet, spune: vă încredinţez Domnului şi cuvântului harului său... viaţa noastră încredinţată unui cuvânt, viaţa noastră păstrată de un cuvânt... şi atunci încetul cu încetul ne descoperim capabili să trăim zilele noastre nu luând sau pretinzând ceva, dar încredinţându-ne, exact aşa cum a făcut Petru atunci când i-a spus lui Isus că la cuvântul tău voi arunca mrejele, exact aşa cum le-a spus îngerul femeilor. Sunt convins – spunea Bruno Maggioni – că este necesar a recupera încrederea în puterea Cuvântului. Nu este adevărat că oamenii sunt obosiţi de cuvinte: sunt obosiţi de cuvinte goale, dar nu sunt obosiţi de cuvinte adevărate, nu sunt obosiţi de cuvântul lui Dumnezeu.

Apoi la cererea omului în haine strălucitoare apare intuiţia: şi-au amintit... amintirea cuvintelor lui Isus le face pe femei apostole, evanghelizatoare: Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Comunitatea ucenicilor, comunitatea bărbaţilor nu crede, nu crede cuvântului femeilor care sunt judecate că spun cuvinte goale: „însă cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale”.

Da, se întâmplă aceasta în noaptea Paştelui... un grup de femei care l-au căutat, cu toate limitele lor, pe Isus... un grup de femei care au ajuns acolo unde nici un om nu a ajuns, este redus la tăcere, i se ia cuvântul...

În sfârşit, Petru, care „ridicându-se”, „a alergat la mormânt”... a văzut numai giulgiurile. A plecat – ne spune evanghelia – mirat de ceea ce s-a întâmplat. Este o mirare aceea a lui Petru, plină încă de neîncredere şi de scepticism, aşa cum a fost atunci când a ascultat povestirea femeilor.

Evanghelistul Luca insistă tocmai asupra necredinţei. Da, Petru se rupe puţin, dar uimirea sa este la fel cu perplexitatea. Mirare şi perplexitate... sunt un pas înainte faţă de scepticism, şi dacă nu fac altceva, fac să apară o întrebare... dar nu sunt încă suficiente (B. Maggioni). Este necesară şi memoria Crucii... totul va fi mai clar în cenacol, atunci când Isus va face să se vadă rănile sale. (don Maurizio Prandi; trad. pr. Isidor Chinez).