"Când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32)
Misterul pascal, pe care îl
retrăim an de an, reprezintă de fapt glorificarea Domnului nostru Isus Cristos
şi drumul pe care l-a ales ca să ne aducă mântuirea. El se oferă şi se
jertfeşte pentru ca şi noi, urmându-l, să ne bucurăm de aceeaşi înălţare şi
glorificare.
Invitaţia lui este clară:
"Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine" (Mt
10,38); "Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi
ia crucea şi să mă urmeze" (Mc 8,34); "Cine nu-şi poartă
crucea şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,27).
Numai cine se înscrie pe acest drum de dăruire şi de jertfă, pe o asemenea cale a crucii şi a iubirii, numai acela poate să ajungă cu el în glorie, să se bucure de lumina pe care vrea să ne-o dăruiască Cristos. "Eu sunt lumina lumii, ne asigură el, iar cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12).
Misterul crucii şi al morţii
În iubirea sa infinită, Isus,
venind pe pământ, a împlinit un proiect pe care doar Dumnezeu putea să-l
conceapă şi să-l realizeze. Un drum străin de orice gândire omenească, o cale
care urma să fie argumentul cel mai puternic al iubirii divine, îmbrăţişarea
crucii, drumul jertfei şi al Calvarului, drumul umilinţei şi al înfrângerii în
ochii lumii, drumul morţii care apoi să se întoarcă în drumul glorificării şi
al înălţării.
Punctul central al misterului
pascal este crucea şi învierea, moartea şi înălţarea, umilirea şi
glorificarea. Pentru acest moment s-a pregătit şi s-a îndreptat pe tot
parcursul vieţii sale pe pământ, pe care a coborât ca să se ofere, pentru ca
omul, subjugat şi stăpânit de păcat, să fie eliberat şi înălţat la gloria
pentru care a fost creat.
Când voi fi înălţat de la pământ,
când voi fi ridicat pe cruce, îi voi atrage pe toţi şi pe toate la mine (cf. In
12,32). Cine s-ar fi gândit vreodată la un asemenea plan? Cine a mai ales să se
umilească cum a făcut-o el? Numai Dumnezeu cel bogat în milostivire şi plin de
iubire.
Apostolul neamurilor, prezentând
acest adevăr şi mister dumnezeiesc, avea să declare credincioşilor din Filipi,
în una dintre cele mai impresionante pagini de preamărire a înţelepciunii şi
bunătăţii divine: "El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un
beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat (s-a golit) pe
sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar după felul lui de
a fi, a fost socotit om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la
moarte şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,6-8).
Aceasta e realitatea. A coborât
pe pământ, s-a făcut asemenea oamenilor, s-a dăruit cu totul şi a lăsat să fie
răstignit pe cruce, să fie înălţat pe acest tron, ca de acolo să strige către
Tatăl: "Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac! S-a săvârşit! În mâinile tale
încredinţez sufletul meu!" (cf. Lc 23, 33-44).
Aşadar, în centrul misterului
pascal al mântuirii stă crucea, iar pe cruce însuşi Fiul lui Dumnezeu,
ridicat de la pământ, ca să-i atragă pe toţi la sine, ca să-i poarte pe toţi,
prin înviere, la glorificare şi la fericire veşnică.
Impresionant! Un centurion, un
soldat roman, văzând cele ce s-au petrecut pe Calvar, şi privind spre cel
răstignit, a ajuns să declare împreună cu ceilalţi soldaţi: "Cu adevărat
acesta era Fiul lui Dumnezeu" (Mt 27,54); "Cu adevărat omul
acesta era drept" (Lc 23,47).
Cel drept a fost înălţat pe
cruce, Dumnezeu a îmbrăcat firea omului, s-a făcut asemenea oamenilor, devenind
astfel Fiul Omului, el fiind Fiul lui Dumnezeu, ca să-i atragă pe toţi la el şi
să-i împace cu Tatăl.
Acum are loc ora glorificării,
ora răscumpărării; pe Calvar şi pe cruce se desăvârşeşte împăcarea omului cu
Dumnezeu, ora glorificării sale şi a celor ce cred în el.
Misterul învierii şi al
glorificării lui Cristos
Când voi fi ridicat de la pământ,
când voi ieşi biruitor din mormânt, atunci îi voi atrage şi-i voi aduna pe toţi
la mine.
Acesta este momentul victoriei,
pecetluirea sacrificiului şi a iubirii - Învierea. Acum a fost confirmat
cuvântul său: Când voi fi ridicat de la pământ, când voi urca pe cruce, voi
birui, voi învinge. O biruinţă iscălită cu sângele său, o iubire întărită prin
biruinţa morţii, o victorie definitivă. Acesta e misterul mântuirii veşnice,
misterul învierii fericite.
La acest moment al dăruirii şi al
glorificării sale făcea referinţă Isus când i-a întâmpinat pe grecii sosiţi la
templu pentru sărbătoare, care doreau să-l vadă. "A venit ceasul ca Fiul
Omului să fie glorificat. Adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în
pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (In
12,23-24). Pentru a aduce rod e nevoie de jertfă, căci numai jertfa şi moartea
garantează viaţa, învierea şi glorificarea.
În imnul cristologic, pe care
apostolul neamurilor l-a transmis credincioşilor din Filipi, găsim concluzia
divină, aş zice, urmarea normală a umilirii şi morţii lui Isus, cu care Tatăl
l-a onorat pe Fiul său ascultător până la moarte: "Pentru aceasta şi
Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus de orice alt
nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din
ceruri, al celor de pe pământ şi al celor dedesubt, şi orice limbă să dea
mărturie că Isus Cristos este Domn, spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl" (Fil
2,9-11). Este răsplata divină pentru ascultarea şi iubirea Fiului său, este de
fapt adevărata sa glorificare. Este învierea glorioasă a lui Isus, înviere şi
înălţare promisă tuturor celor care îl vor urma pe calea crucii şi care vor
crede în numele lui.
Misterul bucuriei credinţei
noastre
Sfinţiile voastre, dragi şi
iubiţi credincioşi,
"Noi am cunoscut şi am
crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16),
aşa se adresa Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, acum papă emerit, tuturor
creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, în mesajul său pentru Postul
Mare, pe care am avut fericita ocazie să-l trăim, arătându-ne că acest timp
"este o ocazie preţioasă pentru a medita asupra raportului dintre
credinţă şi caritate: dintre credinţa în Dumnezeu, în Dumnezeul lui Isus
Cristos, şi iubire, care este rod al acţiunii Duhului Sfânt şi ne conduce pe un
drum de dăruire faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi". Pe drept cuvânt, el
ne-a ajutat, încă o dată, să pătrundem în marele mister al iubirii divine, căci
"credinţa ni-l arată pe Dumnezeul care l-a dat pe Fiul său pentru noi şi
trezeşte astfel în noi certitudinea victorioasă că acest fapt e adevărat:
Dumnezeu este iubire!... Credinţa care devine conştientă de iubirea lui Dumnezeu,
ce se revelează în inima străpunsă a lui Isus pe cruce, trezeşte la rândul său
iubirea. Ea este lumina - în realitate singura - care luminează mereu din nou o
lume aflată în întuneric şi care ne dă curajul de a trăi şi de a acţiona".
Toate acestea ne fac să înţelegem că principala atitudine distinctivă a
creştinilor este tocmai "iubirea bazată pe credinţă şi plăsmuită de
ea" (DCE, 7).
Cine se lasă luminat de credinţă
înţelege, cu adevărat, misterul jertfei pe care a ales-o Isus Cristos,
îmbrăţişând crucea. Credinţa este singura în stare să-l facă pe om să se bucure
de victorie şi să ajungă împreună cu Cristos la măreaţa sa glorificare.
Retrăind, în acest binecuvântat
An al Credinţei şi al Familiei, cu vie credinţă şi reînnoită însufleţire,
misterul dăruirii, al morţii şi al învierii sale glorioase, împreună cu
întreaga Biserică locală, cu întreaga familie creştină, alături şi împreună cu
păstorul cel nou al Bisericii noastre, papa Francisc, pentru care ne-am rugat,
ca Dumnezeu să-l aleagă şi să-l aşeze în fruntea Bisericii, şi pentru care nu
vom înceta să ne rugăm ca el să ne întărească în credinţă, proclamăm, acum de
sărbătoarea sărbătorilor, sfânta Înviere, cu un nou entuziasm şi cu o nouă
speranţă de înviere, bucuria credinţei noastre, spunând:
Moartea ta o
vestim, Doamne,
şi învierea ta o mărturisim
până când vei veni în slavă!
şi învierea ta o mărturisim
până când vei veni în slavă!
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
episcop de Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu