Rugăciunea și imaginea lui Dumnezeu

Omul care se roagă se adresează lui Dumnezeu „care nu se vede” (cf. 1In 4, 20. Cu toate acestea, în rugăciune este implicată în mod necesar și o anumită imagine de Dumnezeu din partea omului. Astfel, este evident cât de facil este riscul minciunii și al idolatriei: riscul este cel de a-și croi un Dumnezeu după propria imagine și asemănare, și să se facă din rugăciune un act auto-justificator, autist, liniștitor. Exemplul rugăciunii fariseului și al publicanului la Templu din parabola lucană (Lc 18, 9-14) este semnificativ. Cele două atitudini diferite de rugăciune exprimă două diferite imagini de Dumnezeu relative la două diferite imagini pe care cei doi oameni le au despre sine. În particular, rugăciunea fariseului manifestă atitudinea celui care „se simte împăcat cu Dumnezeu”; în ochii lui Dumnezeul său nu poate decât să confirme acțiunile lui, deși fraza finală a parabolei anulează, tăgăduiește imaginea de Dumnezeu pe care acest om o avea: el nu se întoarce la casa lui justificat! În vreme ce publicanul se expune în mod radical alterității lui Dumnezeu, intrând astfel în raportul corect cu Dumnezeu, fariseul suprapune „ego-ul” său imaginii de Dumnezeu: în rugăciunea lui este prezentă (con) fuziune între „eul” său și „Dumnezeu”. Un risc, acesta, foarte frecvent în rândul oamenilor religioși! Acum, primatul ascultării în rugăciunea creștină indică că ea este spațiul în care imaginile lui Dumnezeu pe care noi le croim sunt distruse, purificate, convertite.

De fapt, rugăciunea este căutarea unei întâlniri între două libertăți, cea a omului și cea a lui Dumnezeu. în această căutare, distanța dintre imaginea de Dumnezeu croită de om și alteritatea revelată de Dumnezeu devine distanța dintre întrebare și împlinire, dintre așteptare și realizare. Iată pentru ce în inima rugăciunii creștine se află invocația: „facă-se voia Ta” (Mt 6, 10). În distanța dintre voința omului și voința lui Dumnezeu, rugăciunea acționează ca spațiu de convertire și acceptare a voinței lui Dumnezeu. Este spațiul, și este rugăciunea pe care a trăit-o Isus însuși în grădina din Ghetsemani: „Abba, Tată! Totul este posibil la tine, îndepărtează de la mine acest potir! Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu să se întâmple” (Mc 14, 36). Este spațiul, și este rugăciunea, pe care Paul a trăit-o cu un special dramatism: „Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune". Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12, 7-9).

Paul acceptă contradicția adusă cererii lui care nu este ascultată și, astfel, rugăciunea lui îl conduce să reflecteze din punct de vedere existențial asupra imaginii de Dumnezeu care nu-l ascultă, dar îi rămâne alături în slăbiciunea lui. Paul trebuie să accepte modificarea, deși corectă și respectuoasă, a imaginii pe care el o are despre Dumnezeu. astfel, viața lui se conformează tot mai mult imaginii revelate de Dumnezeu: cea a lui Cristos Răstignit. Rugăciunea creștină conformează pe cel care se roagă imaginii lui Cristos cel Răstignit. Iar Răstignitul, în strigătul lui de pe cruce a acceptat absența absolută a imaginilor de Dumnezeu. Strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34) denunță distanța dintre imaginea cunoscută a chipului lui Dumnezeu și realitatea prezentă. Iar după strigătul de abandon, după Marcu, există numai un strigăt nearticulat: „Isus, scoțând un strigăt puternic, a murit” (Mc 15, 37). Nu mai există cuvânt, nu mai există imagine; nu mai există teo-logie, nu mai există cuvânt despre Dumnezeu; nu mai există imagine, reprezentare de Dumnezeu. Deci, nu mai există reducere a lui Dumnezeu la un idol! Tăcerea și întunericul celor trei ore, de la ora a șasea la ora a noua sunt sigiliul acestui nespus și invizibil al lui Dumnezeu care salvgardează misterul și alteritatea Lui. Dar tocmai acea radicală anihilare a imaginilor de Dumnezeu (l-a reprezentat vreodată cineva pe Dumnezeu într-un condamnat la moarte?), și a cuvintelor despre Dumnezeu (Dumnezeul Răstignit nu distruge oare orice lógos?), este abolirea radicală a idolatriei, a reducerii lui Dumnezeu după imaginea omului. Prezența lui Dumnezeu, imaginea lui Dumnezeu trebuie văzută acolo, în Cristos cel Răstignit: „El este imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).               

Da, Cristos cel Răstignit anihilează pe Dumnezeu ca imagine a omului și ne prezintă un om ca imagine, eikòn, al lui Dumnezeu. Cristos cel Răstignit este imaginea lui Dumnezeu care distruge imaginile noastre de Dumnezeu. Răstignitul este și imaginea în fața căreia noi ne rugăm, dar care trebuie să distrugă imaginile care, volens nolens, le proiectăm asupra lui Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu manifestată de Cristos cel Răstignit neagă imaginea de Dumnezeu „profesată” de fariseu la Templu, imagine legată de anumită considerație de sine suportată de o imagine – disprețuitoare – față de aproapele, de celălalt. Deci, rugăciunea este o compoziție în jurul lui Cristos cel Răstignit a imaginilor de sine, de alții și de Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu care este Cristos cel Răstignit îl ferește pe Paul de tentația orgoliului, al „super-eului” („ca să nu fiu umplut de îngâmfare”, yper-airomai, 2Cor 12, 7, convertit în a pune propria mândrie în suferințele îndurate „pentru Cristos”, ypèr Christoû, 2Cor 12, 10) și îl conduce, grație rugăciunii, să părtășească această suferință în viața lui: „Eu port stigmatele lui Cristos în trupul meu” (Gal 6, 17; cf. Col 1, 24).

Astfel, rugăciunea, conformând la Cristos cel Răstignit, devine și promisiune de înviere, spațiu de transfigurare în imaginea glorioasă a Domnului (cf. 2Cor 3, 18). (Autor: Enzo Bianchi, Le parole della spiritualità, Rizzoli, 1999 pp.113-116; trad. pr. Pătrașcu Damian).