Prinţul cerşetorilor - Monseniorul Ghika

"Am ales catolicismul, doar pentru a fi un bun ortodox”

Cu puţin înainte de a fi arestat

Pe monseniorul Ghika îl poţi cunoaşte într-un singur fel - doar admirându-l. Îl admiri când îi afli descendenţa nobiliară, de nepot al ulti­mu­lui domnitor moldovean, aşa cum îl admiri când des­coperi că şi-a închinat toată via­ţa aproapelui său, că a fost me­reu de partea oamenilor năpăstuiţi şi, călătorind mult, nu a ezitat să intre în cele mai mizere locuri din lume, să aline suferinţe cumplite şi să îngri­jeas­că bolnavi muribunzi - de la ftizicii din cartierul pari­zian Villejuif, la lepro­şii din Japo­nia. Îl admiri pentru tot ce a în­sem­nat viaţa lui - pentru chinurile pe care le-a îndurat cu mare dem­nitate creştină în închisoare, dar şi pentru cuvintele lui memorabile, cuvinte demne de since­ritatea bătrânului cu suflet de copil, care era: "Am ales catolicismul, doar pen­tru a fi un bun orto­dox”.

Prin vrerea sorţii, s-a născut bogat, în aşternu­turi de mătase şi saltele de puf. Dar a refuzat să se bucure de imensa avere a părin­ţilor, aşa cum a re­fuzat să fugă din România, dimpreună cu familia re­gală, în 1948, chiar dacă ştia că vor veni vremuri grele şi va fi ares­tat. Pen­tru sine nu a vrut să păs­treze decât numele de familie şi mândria de a fi român. Marele boier care a fost, "Prinţul cerşeto­rilor”, cum i se mai spunea, a mu­rit sărac. Din toată averea moşte­nită de la pă­rinţi nu a păstrat nimic pentru sine. A preferat să rămână bogat în mângâieri şi rugăciune; în azile şi spitale construite pentru cei săraci - la Bucureşti, Paris sau Manilla, încât, la arestare, asupra lui s-au găsit doar "un ceas de bu­zunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească şi două cărţi bisericeşti”. Două cărţi de care nu se despărţea niciodată. Erau cărţile despre care spera că, într-o bună zi, o să-i des­chidă drumul spre fericire. Drumul spre jertfa şi dragostea lui Cristos.

Un sfânt coborât din icoană

Un teolog luminat şi cult

Pe monseniorul Ghika îl îndrăgeşti de prima dată cum îl vezi în cele câteva fotografii de bătrâneţe. Îl îndrăgeşti în amestecul de omenesc şi de sfinţenie înti­părit pe figura lui. Un om vulnerabil şi, în egală măsu­ră, neclintit. Un aristocrat visător şi tandru. Aristocrat al jertfei de sine. Aristocrat în toate - în surâsul întipărit pe buzele lui subţiri şi expresive, în modestia hainelor sau în simplitatea cu care îşi pieptăna barba lui albă; barbă lungă şi uşor despicată la mijloc.

Pe monseniorul Ghika îl vedeai, de departe, cum mergea cu pasul lui temător şi atent, de parcă ar fi călcat de-a dreptul pe gânduri, pe flori sau pe spe­ranţe delicate. Atunci când apărea pe străzile Bucu­reştiului, se făcea brusc linişte. Oamenii prindeau de veste ime­diat şi se retrăgeau discret din calea lui, coborând privi­rea cu cel mai adânc respect. Monse­niorul Ghika era o prezenţă intensă, generatoare de cele mai puter­nice emoţii. În nici un caz nu puteai să treci mai departe, prefăcându-te că nu-l observi. Slab ca un fuior de abur, cu trăsăturile lui firave şi alungite, părea un sfânt abia coborât dintr-o icoană bizantină. O spun cei care l-au cunoscut. O spune Marcel Petrişor sau Valentin Cantor, foşti colegi de celulă. O spune Dumitru Stăniloae - gânditorul ortodox cu care s-a întreţinut în lungi şi rodnice discuţii teologale.

La senectute, monseniorul Ghika abia se mai ţinea pe picioare. Era propria sa umbră, cenuşiu şi nedezlipit de sine, fantomatic şi îmbrăcat atât de modest, încât o fetiţă de 8 ani s-a apropiat de el într-o zi şi i-a spus: "Vreau să te iau în braţe”. Monseniorul s-a oprit din drum, întrebând-o mirat de ce vrea acest lucru, şi fetiţa i-a răspuns pe dată, cu acea spontaneitate şi cruzime ino­centă ale vârstei: "Mi-e tare milă de tine”. Auzind cuvintele fetiţei, monse­niorul a căzut pe gân­duri. A avut puterea chiar să zâm­bească, în sinea lui cu­getând un "silogism lumi­nos”, un silogism al mân­tuirii, pe care l-a rostit mai apoi cu vorbe desprinse parcă din pra­vila cea veche sau din Pateric: "Dacă unei fetiţe neştiutoare i s-a făcut milă de mine, cum ar putea Dumnezeu, care e totul pen­tru mine, să mă lase fără milă şi aju­tor?”. Cu­vinte grele. Cuvinte dem­ne de un Sfânt iluminat, cum era monseniorul.

*

Toată viaţa, monsenio­rul Ghika a vrut să fie un om liber, dincolo de dis­pute teologice, orgolii sau gelo­zii fanatice. Toată via­ţa a exersat propria sa li­ber­tate, obligându-l pe Papa Pius al XI-lea să-i re­cunoască dreptul de a ră­mâne ceea ce era - prinţ şi cerşetor, român catolic şi deopotrivă oriental, o sim­bioză aparte şi indestructibilă între două margini de continent; un "padre orthodox şi itinerant”, supus doar slujirii lui Cristos şi omului în sufe­rinţă, ştiindu-şi prea bine sfârşitul, patimile şi eliberarea cea de pe urmă.

Cu siguranţă, monseniorul era un mistic şi un vă­zător cu duhul. Cei care l-au cunoscut povestesc cum, uneori, stătea exilat pe o mar­gine de scaun şi ofta, cu ochii aţin­tiţi spre viitor, spre moartea ce i se pregătea, şoptind uşor, ca pentru sine: "Fă-mă demn de tine, Doam­ne. Nu mă lăsa”.

Multe se spun despre monseniorul Ghika. Că a fă­cut minuni de vindecare. Că ştia cu mult timp înainte fiecare lovitură, palmă şi umilinţă ce se va abate asupra lui. Că avea cusut tainic, în pânza cămăşii, Sfântul Spin din coroana pătimirii lui Cristos, la care mulţi şi-au găsit alinare ori s-au vindecat, apropiindu-se numai cu fruntea de Sfânta relicvă. Părintele greco-catolic Tertu­lian Langa, ce i-a fost un timp ucenic şi însoţitor, măr­turisea că a văzut cu ochii lui Sfântul Spin, aşa cum a văzut cu mare uimire că, atunci când cădea în rugă­ciune, monseniorul se înveşmânta cu totul în lumină, uneori chiar înălţându-se la câteva palme distanţă de podeaua încăperii. Acelaşi părinte Langa mărturisea durerea de a fi fost încarcerat cu monseniorul, dar în alt corp de închisoare, acolo unde era închis şi arhiman­dritul Benedict Ghiuş, arestat din cauza grupului "Ru­gul Aprins” de la Antim - un om de o mare înălţi­me spirituală, căruia, la un moment dat, într-o consonanţă de trăire religioasă perfectă, monseniorul i-a spus: "Părinte, eşti mai catolic decât mine”, iar el a răspuns cu zâmbetul şi toată bunătatea lumii pe buze: "Prin aceste cuvinte, Sfinţia voastră sunteţi mai ortodox decât mine”, împlinind astfel în cuvânt o mare dorire creş­tină a monseniorului: credinţa noastră să fie cato­lică în adevăr şi ortodoxă în universalitate. Părintele Tertulian Langa a suferit cumplit. A suferit la Aiud şi Periprava, la Văcăreşti şi Malmezon unde, după patru zile de înfometare, a intrat în morişca bătăilor. Zile în şir a fost bătut la tălpi, înfundându-i-se gura cu un ciorap mizerabil. Securiştii loveau, repetând mereu: "Spune, mă! Spune!”, dar el nu scotea nici mă­car un sunet. În zilele următoare, văzând că nu îl pot doborî, au aplicat un procedeu şi mai cumplit de tor­tură. L-au legat de scaun şi l-au lovit în cap cu un săculeţ de nisip - de o sută de ori, de cinci sute de ori, repetând acelaşi cuvânt: "Spune!”. Voiau să-i inducă ideea fixă de a vorbi, de a-şi trăda prietenii, fără să ştie că părintele repeta în gând la fiecare lovitură contrarul: "Nu spun! Nu spun !” Luni de zile după aceea a rămas cu această fixaţie. Când cineva, de pildă, îl întreba: "Ţi-e foame?”, el răspundea invariabil: "Nu spun!”

Pe monseniorul Ghika, securiştii nu l-au bătut. L-au chinuit şi mai groaznic, mai perfid, mai diabolic. Ca într-un roman demn de marele Dostoievski, i-au regizat o condamnare la moarte. L-au scos în spatele închisorii, i-au citit sentinţa şi, în faţa unui pluton de soldaţi cu armele pregătite de tragere, l-au legat la ochi, lăsându-l să-şi imagineze moartea, execuţia, sfârşitul - fără să ştie că, toată viaţa, Monseniorul trăise chiar pentru acest moment; că, ducând la bun sfârşit acea parodie a morţii, i-ar fi oferit deplin şi fără tăgadă cununa muceniciei, răsplata celor drepţi şi sfinţi în sufe­rinţă. L-ar fi nemurit încă din acea vreme, cum fru­mos şi mult inspirat spunea Tertulian Langa, extrăgân­du-l din acel ocean de "tăceri, gemete, nădejdi şi îndâr­jiri, trufii şi întuneric, atrocităţi şi chinuri fără seamăn, spălate toate în rugăciune, aşa cum ne-a fost trecerea prin gropniţa închisorii, prin morţile succesive trăite împreună cu mulţime de îngeri mângâietori şi sfinţi nescrişi încă în sinaxare”. Câţiva ani mai târziu, când monseniorul se mutase deja la Domnul, Tertulian Lan­ga va trăi personal la Aiud o minune. O placă de fontă de 400 de kg cade şi îi zdrobeşte o palmă. Medicul închisorii propune amputarea palmei. În timp ce dure­rea creştea în intensitate părând de nesuportat, îi apare în faţă silueta monseniorului Vladimir Ghika. Acesta îl binecuvântează spunându-i: "Fiul meu!" Durerea îi dispare şi palma i se vindecă miraculos de la sine, spre uimirea tuturor - medici şi colegi de celulă.

*

Monseniorului Ghika i se spunea cu mai multe nume - unul mai frumos ca altul: Prinţul săracilor, Apos­tolul Dunării, Aristocratul hoinar, Marele vaga­bond apostolic, Vindecătorul călător sau, mai ales, Profesorul de speranţă. Parcă era născut să ia pe cineva în braţe şi, vărsând o lacrimă, să sufere dimpreună cu suferinţa altuia. Chiar dacă ar fi fost provocat, era incapabil de cel mai mic gest urât sau degradant. Pur şi simplu, el nu ştia ce înseamnă sentimentele urâte - nici furia şi nici răzbunarea. La toate lucrurile sau faptele mizere, găsea o vorbă blândă, o alinare şi un surâs.

 Când un gardian l-a împins cu brutalitate şi, în cădere, s-a lovit foarte rău de un alt deţinut, monseniorul s-a ridicat cu greutate şi, uitându-se la fratele lui de de­tenţie, i-a zis memorabil: "Pardonnez!... Par­donnons!” („Iartă-mă... Să iertăm cu toţii”). "Cel mai mult te im­presiona la el calitatea prieteniei” constata cu enormă fineţe de sinteză profesoara şi teologul erudit Maria Francisca Băltăceanu. Monseniorul era întruchiparea alăturării frăţeşti şi a iertării prin dragoste, convins că "numai cel care ştie să vorbească cu Dumnezeu ştie cum să-i vorbească celui sărac”. Nu precupeţea nici un efort pentru a uşura suferinţa lumii, drept pentru care, de multe ori, când prietenii lui încercau să-l oprească de la ceva, începea să se scuze cu simplitatea lui de ascet rătăcitor printre oameni, spunând: "În iubire, ca şi în credinţă, e mai bine să greşeşti în plus decât în minus”. Spera în înălţarea fiinţei umane, aşa cum spera că, într-o bună zi, cele două mari biserici creştine se vor regăsi în aceeaşi lucrare şi mărturisire a lui Isus. Se vor regăsi, mai ales, prin purtătoarea iu­birii veşnice, Fe­cioa­ra Maria, cea grab­nic ajutătoare şi e­tern milos­tivă, pe care o vedea dim­pre­ună cu Cristos, ca relaţia dintre două oglinzi, ce propagau una în alta lumina şi obiectele, multi­pli­cându-le la infinit.

*

Monseniorul Ghi­­ka s-a născut acum 140 de ani, într-o lume românească ce se despărţea crepus­cular de ultimii dom­nitori, îndreptân­du-se cu o grabă de nimeni înţeleasă spre o modernitate incer­tă, vagă şi lipsită de conţinut. Nu a fost prin nimic omul timpului său. El doar s-a dăruit suferinţei fără frontieră: bol­na­vilor de holeră de la Zimnicea, tubercu­loşilor de la Paris, le­proşilor din Japo­nia sau Filipine. În­fiin­ţând primul spi­tal caritabil şi pri­mul sistem de Am­bu­lanţă din Româ­nia, vizitând bolna­vii din toată lumea şi alinân­du-le cum ştia el mai bine du­rerea, monseniorul îşi exersa de fapt propria suferinţă, propria recluziune carcerală, care îl va aştepta neclintit şi crâncen spre sfârşi­tul vieţii. Înainte de a-şi da obştescul sfâr­şit, va reuşi să deschidă buzele ume­zite de bunul lui tovarăş de celulă, Theodor Lavi, şi să se spove­deas­că de faţă cu toată lumea, pentru ultima oară.



Mormântul mons. Ghika,
de la cimitirul Bellu ortodox

 A murit împăcat şi, ca orice teolog autentic, a plecat dintre noi, întrebându-se dacă merita întrutotul să ajungă la poarta Raiului şi să-l vadă aievea pe Cristos. Era o zi mohorâtă a anului 1954, cu puţin timp după ce, pe 25 decembrie, de ziua Crăciunului, împlinise minunata vârstă de 81 de ani.

Nici o clipă nu a gândit că, în scurt timp, marii teologi ortodocşi ai vremii îi vor preţui lucrarea lui apostolică, iar la Roma se va cere beatificarea sa. Dimpotrivă, cu ultimele forţe s-a cutre­murat, rostind cu o senină şi optimistă îndoială: "Oare Domnul îmi va da într-o zi harul martiriului pe care mă face să-l doresc?”, cuvinte ce au rămas până astăzi ca un ecou întipărit în zidul muced de la Jilava. Cuvinte nepieritoare. Cuvinte simple şi demne doar de un sfânt - primul preot biritual român şi primul nostru "Pro­fesor de speranţă”.

*

A fost mare monseniorul. Un munte de credinţă. Nu întâmplător, în fiecare an, pe 25 decembrie, în ziua de naştere a lui Vladimir Ghika, tot mai mulţi admi­ra­tori şi ucenici se adună lângă mormântul lui din cimi­tirul Bellu. Un sculptor i-a făcut o cruce sveltă şi înaltă - cea mai înaltă din tot cimitirul. O cruce dreaptă şi inacesibilă, asemenea staturii sale duhovniceşti. O cru­ce pe măsura pătimirii sale. (Sursa:

Sorin Preda (http://www.formula-as.ro/2012/1048/spiritualitate-39/printul-cersetorilor-monseniorul-ghika-15858).