MARELE PESCAR
Capitolul I.
Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din
miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă
deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se
adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi
dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu
căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni
în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale
şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ
paşnică.
Privit de la intrarea principală
a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi
proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor
flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare
instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de
foamete.
Foametea era de prevăzut pentru
că zăpada cădea imprevizibil şi neuniform. Aproape niciodată nu aveau loc două
ierni consecutive pe aceeaşi întindere, ceea ce explică de altfel originea
vieţii nomade a populaţiei: oamenii trăiau în corturi şi urmăreau, cu turmele lor,
zăpada şi iarba. Doar regele avea o tabără fixă. Când el se confrunta cu un
sezon secetos, triburile îi reîmprospătau punga.
Puţini erau cei ce se plângeau
împotriva acestei orânduiri, întrucât coroana Arabiei însemna ceva mai mult
decât o podoabă afişată în ocaziile oficiale şi festive ale statului. Regele
era indispensabil acestei ţări: lui i se cuveneau drepturi băneşti şi onoruri.
Era nevoie de un bărbat puternic, curajos şi de o mână de fier pentru a stăpâni
aceste triburi de oameni neastâmpăraţi, iuţi la mânie, dar şi nepăsători, care
se distingeau pe întreg teritoriul de la asfinţit prin temperamentul lor
năvalnic şi mânuirea cuţitelor.
Trecuse timp îndelungat de când
Arabia era cârmuită de regele Aretas, un om dotat cu însuşiri morale şi fizice
deosebite. Toţi îi respectau maniera neînduplecată de guvernare, spiritul de
dreptate faţă de bogaţi şi săraci deopotrivă. Nu favoriza pe nimeni. Cu toţii
îi admirau fermitatea şi se temeau de încruntarea lui şi, de aceea, cei mai
mulţi se supuneau decretelor sale.
Desigur, ar fi fost absurd să se
spună că poporul arab îi era devotat lui Aretas din sentimentalism. În situaţii
grele, el nu putea conta pe afecţiunea lor; ca atare, nu pretindea decât
supunere promptă şi deplină. Dar mai existau şi câţiva care îl iubeau sincer pe
Aretas, pe acest om taciturn, cu chip sobru şi sânge rece.
În primul rând era fiica sa
Arnon, rămasă fără mamă de timpuriu, asupra căreia el îşi revărsa o tandreţe care îi uimea
pe prădalnicii şeici, reduşi adesea la tăcere de apriga pedeapsă a lui Aretas.
Mai era apoi bătrânul Kedar, purtător a numeroase cicatrice din tot atâtea
bătălii; acesta îl învăţase să călărească chiar pe Aretas când acesta era doar
un băieţandru; îl învăţase apoi să tragă cu arcul ca un adevărat bărbat în
primii ani ai adolescenţei, iar mai târziu îl urmase cu veneraţie în toate
îndrăzneţele sale escapade ca prinţ, apoi ca rege. Mai erau cei doisprezece
consilieri ai săi care, în măsură diferită, se bucurau de încrederea sa.
Printre aceştia se distingea în mod deosebit Ilderan, şeful Consiliului regal,
şi tânărul Zendi, fiul său cel mai mare; acesta, aşa cum presupuneau toţi, urma
să se căsătorească cu prinţesa Arnon, de care îi mersese vestea că e foarte îndrăgostit.
Desigur, nunta urma să aibă loc în scurt timp, gândeau ei, deoarece prinţesa împlinise
de curând şaisprezece primăveri.
Dacă vrei, poți să citești: https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2018/04/marele-pescar-de-lloyd-c-douglas.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu