Duminica Milostivirii Divine
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (8 aprilie 2018)
Sărbătorim victoria lui Isus
asupra morții prin înviere ce durează șapte săptămâni. Este Timpul Pascal. În a
doua duminica a Paștelui celebrăm „Duminica milostivirii divine”. Se cheamă așa
în urma cererii făcute de Isus sfintei Faustina de a celebra în duminica succesivă
celei pascale infinita milostivirii a lui Cristos care ne-a iubit și
răscumpărat. Evanghelia de astăzi se armonizează foarte bine cu tema
milostivirii. Ioan, în evanghelia sa, arată apariția lui Isus apostolilor și
instituie sacramentul Reconcilierii sau al Spovezii.
Cât
timp înțelegem că Isus este viu printre noi, totul se schimbă. Este ceea ce se
întâmplă în viața primilor creștini. În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 4,32-35) sfântul Luca descrie în ce constă viața nouă ce se
instaurează în prima comunitate creștină; este o comunitate în care se trăiește
învierea ca o experiență de comuniune: „mulţimea celor care au crezut era o
singură inimă şi un singur suflet. Niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are
este al său, ci pe toate le aveau în comun” (v. 32). Credincioșii învierii erau
realiști și concreți. Caritatea și mărturia constituie dovada că este
autentică credința în învierea lui Isus Cristos care-i face pe oameni liberi de
obsesia posesivă de lucruri materiale. Astăzi sunt peste două miliard două sute
de milioane de creștini: catolici, ortodocși, protestanți. Mulți creștini nu trăiesc
așa cum descrie prima lectură. Și totuși sunt atâția care pun în comun, fără
rezerve, ca și călugării. Sunt mulți care ajută cu bani sau altceva; alții fac orfelinate;
preoți africani care animă unele parohii din Italia, Franța sau Germania… Se
roagă unii pentru alții… Numai stând uniți știu să împărtășească ce au
creștinii: cunoașterea și iubirea lui Isus…
Fiecare din noi este născut
dintr-un tată și o mamă. Dar prima Scrisoare
a lui Ioan (1In 5,1-6) ne vorbește despre oamenii care sunt născuți din Dumnezeu.
În comunitatea lui Ioan sunt unii veniți [erau gnosticii – o erezie a
timpurilor străvechi] ce negau realitatea istorică a operei lui Isus
Cristos. Gnosticii au pretins că mântuirea se capătă printr-o cunoaştere a lui
Dumnezeu: prin gnoza sau a ști sau a cunoaște.
Pentru a veni în ajutor creștinilor, sfântul Ioan redactează un mic Crez ce cuprinde trei puncte: Isus din
Nazaret este Fiul lui Dumnezeu; credinciosul creștin este născut din Dumnezeu
și duce o viață nouă; această viață nouă constă în a iubi pe Dumnezeu și frați.
„Oricine crede că Isus este Cristos este născut din
Dumnezeu” (v. 1). Dacă noi credem în Isus, suntem născuți din Dumnezeu,
suntem fii ai lui Dumnezeu, și aceasta trebuie să se arate față de frați.
Speranța în cel înviat ne face să-i vedem cu alți ochi pe oameni: ne ajută să
învingem lumea, ne face liberi de spaimele morții, ne face victorioși asupra
lumii și istoriei, știind că libertatea ce ne face ca atare vine din credința
lui Cristos cel înviat.
Astăzi este și „Duminica Tomei”.
În Evanghelia după Ioan (In 20,19-31) Isus se arată ucenicilor
„în seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii” [duminica] (v. 19) şi „după opt zile” (v.
26) fiind de faţă şi apostolul Toma, ajungând de la îndoială la credinţa
deplină, exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). El reprezintă pe
toţi aceia care înaintează lent şi cu dificultate în credinţa adevărată.
Evanghelia stabilește drumul de credință al primilor ucenici care învingând
teama născută în ei după arestarea și condamnarea lui Isus. Toţi discipolii au
fugit speriați de teama de a nu fi implicați în acest proces care l-a dus pe
Isus la moarte. Frica este o putere de neînchipuit. Când a preluat controlul
asupra noastră, ne trage în jos cu o forță teribilă: orice posibilitate de
rezistenţă este nulă. Teama poate să intre în inima omului dacă este şantajabil,
dacă ceva este mai important decât Isus… Ușile casei erau închise de frica
iudeilor, în așteptarea unor vremuri mai bune, ca viața să se întoarcă iar la
calm, astfel să poată să se întoarcă iar în Galileea, la casele lor. Nu
foloseşte să închizi uşile… E a treia zi după moartea lui Isus, aproape de seară.
Frica domnea… până când „Isus a stat în mijlocul lor și li-a spus: «Pace vouă»!”
(v. 19). Darul „păcii”! Îi face să tresară: „Shalom!” Nu îi ceartă! Dar vrea doar să se întâlnească cu ucenicii…
Vine și stă în mijlocul lor, cu o prezența ce se impune, îi adună, îi atrage
și-i face o comunitatea! Le arată mâinile și pieptul. Mâinile străpunse pentru
răstignire, dar mai ales mâinile sale care i-au atins mângâindu-i,
consolându-i! Mâinile care au atins atâția bolnavii, care a frânt pâinea, care
a strâns pe mulți, care a îmbrățișat pe atâția…
Atingerea este o acțiune care lasă sigiliu asupra celui care este atins…
Cristos, cu mâinile străpunse pe cruce, se face prezent în mijlocul
discipolilor săi pentru a le dărui forța de a învinge limitele fricii, acceptându-i,
făcându-i capabili pentru misiune. Apoi le arată pieptul rănit de lance în
ceasul morții sale. Este pieptul la care ucenicul iubit și-a plecat capul la
ultima cină (cf. In 13,25; 21,20);
este pieptul pe care l-a văzut lovit de unul dintre soldații romani și din care
a ieșit sânge și apă (cf. In 19,33-37).
Mâinile care au atins, mângâiat, iubit, care niciodată nu a lovit pe cineva;
pieptul deschis, rănit, care a dat totul, chiar și inima…
Domnul înviat spune foarte scurte
cuvintele dar extraordinare, care luminează: „Pace vouă!” Apoi face și un gest: respiră tare și suflă asupra ucenicilor
săi pentru a le transmite lor respirația sa, suflarea sa, pe Duhul
Sfânt: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate;
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (vv. 22-23). Pentru că acel suflu scurs
peste discipolii săi să devină respirația lor, atunci când ei înșiși au
respirația lui Cristos, atunci păcatele vor fi iertate. Isus cere de la noi că
– având pe Duhul Sfânt – să fim capabili de a ierta păcatele oamenilor.
„Însă Toma […] nu era cu ei când
a venit Isus” (v. 24). Dar când Isus vine din nou – opt zile după – Toma îl
vede: îi vede mâinile și pieptul; nu se atinge, nu pune degetul pentru
verificare; dar îngenunchează și mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
(v. 28). Este cea mai mare şi mai explicită mărturisire de credinţă din toate
evangheliile!
Experienţa de credinţă comportă o
purificare a gândirii. Toma trebuie să se elibereze de pretenţia de a vedea. Relatarea
reprezintă trecerea de la „semne” la predicarea evangheliei. Se deschide astfel
timpul Bisericii în care trăieşte şi generaţia noastră. Calea normală a
credinţei se întemeiază pe ascultare…
Scriitorul francez Georges Bernanos – un foarte bun
catolic – stătea într-o zi la geam, care era chiar faţa bisericii. Se uita la
toţi credincioşii care ieşeau de la liturghie. Fiecare, destul de singuratic,
fără să schiţeze vreun zâmbet, pleca spre casă sau spre ocupaţiile lui. Şi
spune Bernanos: „Îmi venea să mă duc la fiecare și să-l iau de guler şi să-l
întreb: «Unde-i, creştinule, bucuria că ai participat la liturghie? Unde-ţi
este mulţumirea de pe chip că l-ai întâlnit aici pe Dumnezeu? De ce rămâi atât
de abătut după ce te-ai împărtăşit cu pâinea cerului?»”…
Să reflectăm puțin… Avem nevoie
de milostivirea divină?... Da, avem!
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu