Scara lui Iacob



Gustave Thibon



Gustave Thibon (1903-2001) aparţine categoriei autorilor „contemplativi”.

Contemplativ nu prin nemişcare. Paşii l-au purtat pe terenurile minate ale primului război mondial (de unde scepticismul faţă de democraţie ca panaceu universal, dar şi faţă de naţionalismul agresiv), în ţinuturile călduroase ale Africii de Nord, ale Italiei, etc. De asemenea, a cultivat şi frecventat prietenii selecte, între care cea mai importanta fiind probabil cu Simone Weil. Nu, Thibon a fost un contemplativ prin puterea de a fi atent şi de a înţelege ceea ce-l înconjoară cu acel ochi al minţii („ochiul ontologic” despre care vorbeşte Mihai Şora) afară de care nu suntem decât somnambuli prin lume. Gustave Thibon, „filozoful-ţăran” s-a distanţat pedagogic de lume pentru a lasa în urmă o bogată reflecţie strânsă în peste douăzeci de volume şi recompensată în anul 2000 cu premiul pentru filozofie al Academiei Franceze. Gândurile reproduse mai jos aparţin lucrării, în curs de traducere în româneşte, L'echelle de Jacob (Scara lui Iacob), aparută pentru prima dată în 1942 la editura Fayard din Paris.

*

Virtute şi stabilitate. – Foarte adesea, virtuţile cele mai vii, cele mai strălucitoare sunt cele mai firave şi cele mai ameninţate. Virtuţile moarte, dimpotrivă (onestitate burgheză, fariseism, etc) sunt mult mai solide: niciun pericol (sau nicio speranţă!) ca vreo atare persoană respectabilă să se abată vreodată de la calea cea dreaptă... De ce? Pentru că virtutea vie reprezintă o înălţare: aceasta are elanul şi atracţia vieţii, însă în ea se găseşte, de asemenea, instabilitatea, căci tot urcuşul comportă un risc de alunecare şi cădere. Cel care se aşază în vârful muntelui şi îşi durează acolo locuinţa nu riscă prăbuşirea: virtutea sa nemişcată are siguranţa căderilor. La fel putem spune, în mod neparadoxal, că o virtute pe care nu suntem expuşi să o pierdem de-abia merităm să o avem. Asigurarea absolută contra răului îi confiscă vitalitatea şi şarmul său.

*

Virtute şi alegere. – Există oameni serioşi care, deoarece nu sunt ataşaţi în mod pasional de nimic, pot să se ocupe de toate, cu un suflet egal şi solid. Aceştia sunt oameni „siguri”, se poate „conta” pe ei... Dar există şi alţii care, întrucât se dăruiesc unui lucru până în viscere, devin materialmente incapabili de a se griji de altceva, iar lacunele, neglijenţele acestora (uneori foarte vinovate) nu sunt decât oglindiri prin care se apără contra anumitor „sarcini” cu scopul de a putea să se dăruiască, cu toate perfecţiunea posibilă, altor îndatoriri. Reproşăm deseori unor astfel de oameni de a fi dezamăgitori şi lipsiţi de seriozitate. Uităm că cel care dă cel mai mult într-o orânduire (ori că este vorba despre o artă, despre o ştiinţă sau despre o iubire) se găsesc astfel condamnaţi - cel puţin dacă nu se bucură de o vitalitate şi o putere de extindere fără seamăn - să ofere mai puţin în altă parte. Nu ştim până la ce punct o pasiune neostoită de perfecţiune poate fi epuizantă. Prăpastia se întinde între gravitate şi adâncime. Am întâlnit puţini oameni numiţi serioşi care să nu fie, în acelaşi timp, superficiali şi, reciproc, un om profund cunoaşte multe dificultăţi în a rămâne serios în toate cele...

*

Echilibru şi echilibrism. – Acestui om îi este mereu frică de a se compromite, de a merge prea departe, cel mai mic exces îl face să tremure; pentru el nu există îngrijorare mai mare decât de a păstra în toate „calea corectă”. Este acesta echilibru? Nicicum: este echilibrism. Omul echilibrat îmbrăţişează şi armonizează în sine tendinţele opuse (voinţa şi pasiunea, prudenţa şi cutezanţa, luciditatea şi entuziasmul, etc.); este aidoma unui munte unde echilibrul implică existenţa a doi versanţi. Iar această amploare de bază îi îngăduie în mod precis, după cum piscul i se pierde cutezător în înaltul cerului, de a se angaja în fond, de a trece cu vederea jumătăţile de măsură şi precauţiile; el poate merge foarte departe şi foarte sus fără pericolul pentru situaţia interioară, este îndeajuns de puternic şi de bogat pentru a fi excesiv cu chibzuială. Echilibristul, dimpotrivă, este separat de viaţă şi toată iscusinţa sa constă în manevrarea cu pricepere pentru a rămâne de la început în mijlocul vârtejului forţelor adverse care-l agită şi pe care nu-l poate dirigui. Cel dintâi evită căderea alăturându-se în mod total vieţii, al doilea rămâne exterior la tot. Amândoi scapă curentelor periculoase: unul, deoarece se află în comuniune cu însuşi izvorul fluviului, altul pentru că ştie „să-şi cârmuiască barca”. (prezentare şi traducere din franceză de Nicolae Drăguşin; http://www.oglindanet.ro/).