 |
| C. S. Lewis (1898-1963) |
V. Altă dificultate a naturalismului
Gîndirea logică — raţionamentul — trebuie să constituie pivotul argumentării deoarece, dintre toate pretenţiile pe care le avansează mintea umană, pretenţia de validitate a raţiunii e singura pe care naturaliştii nu o pot nega fără a-şi tăia, filozofic vorbind, craca de sub picioare.
Cred că principiile morale primare de care depind toate celelalte sunt percepute în mod raţional. „Vedem pur şi simplu” că nu există nici o raţiune pentru ca fericirea vecinului meu să fie sacrificată în beneficiul propriei mele fericiri, aşa cum „vedem pur şi simplu” că lucrurile egale cu acelaşi lucru sunt egale şi unele cu altele. Dacă nu putem demonstra nici o axiomă, nu e din cauză că ele sunt iraţionale, ci din cauză că sunt de la sine înţelese şi toate probele depind de ele. Raţionalitatea lor intrinsecă străluceşte prin propria sa lumină. Tocmai pentru că întreaga moralitate se bazează pe asemenea principii autoevidente îi spunem cuiva, cînd vrem să-l readucem la o conduită corectă: „Fii rezonabil.”
Dacă e să continuăm a face judecăţi morale (şi, oricum, vom continua să o facem), atunci suntem obligaţi să credem că conştiinţa umană nu e un produs al naturii. Ea poate fi validă numai în cazul în care descinde dintr-o înţelepciune morală absolută, o înţelepciune morală ce există absolut „independent”, nefiind un produs al naturii non-morale şi non-raţionale.
VI. Răspunsuri la îndoieli
Începînd din secolul al XVI-lea, cînd s-a născut ştiinţa, minţile oamenilor au fost tot mai mult orientate către exterior, pentru a cunoaşte natura şi a o stăpîni. Ei s-au angajat tot mai intens în acele investigaţii specializate pentru care gîndirea trunchiată reprezintă metoda corectă. Nu e, aşadar, cîtuşi de puţin de mirare că ei au putut uita dovezile în favoarea supranaturalului. Deprinderea adînc înrădăcinată a gîndirii trunchiate — ceea ce numim habitudinea mentală „ştiinţifică” — avea să ducă în mod sigur la naturalism, dacă această tendinţă nu era permanent corectată din altă sursă. Dar nu a existat nici o altă sursă la dispoziţie, întrucît, în aceeaşi perioadă, oamenii de ştiinţă au ajuns să fie needucaţi din punct de vedere metafizic şi teologic.
Starea de lucruri în care oamenii obişnuiţi pot descoperi supranaturalul numai prin raţionament abstrus este recentă şi, după normele istorice, anormală. Pretutindeni în lume, pînă în vremurile moderne, intuiţia directă a misticilor şi raţionamentele filozofilor pătrundeau în masa poporului prin autoritate şi prin tradiţie; ele puteau fi recepţionate de către cei ce nu erau ei înşişi mari cugetători sub forma concretă a mitului şi a ritualului, ca şi a întregului model de viaţă. în condiţiile produse de aproximativ un secol de naturalism, oamenii de rînd au fost siliţi să poarte poveri pe care mai înainte nu ar fi fost nevoiţi să le poarte.
Natura însăşi a naturii este să sufere miracole în general.
Gîndirea logică — raţionamentul — trebuie să constituie pivotul argumentării deoarece, dintre toate pretenţiile pe care le avansează mintea umană, pretenţia de validitate a raţiunii e singura pe care naturaliştii nu o pot nega fără a-şi tăia, filozofic vorbind, craca de sub picioare.
Cred că principiile morale primare de care depind toate celelalte sunt percepute în mod raţional. „Vedem pur şi simplu” că nu există nici o raţiune pentru ca fericirea vecinului meu să fie sacrificată în beneficiul propriei mele fericiri, aşa cum „vedem pur şi simplu” că lucrurile egale cu acelaşi lucru sunt egale şi unele cu altele. Dacă nu putem demonstra nici o axiomă, nu e din cauză că ele sunt iraţionale, ci din cauză că sunt de la sine înţelese şi toate probele depind de ele. Raţionalitatea lor intrinsecă străluceşte prin propria sa lumină. Tocmai pentru că întreaga moralitate se bazează pe asemenea principii autoevidente îi spunem cuiva, cînd vrem să-l readucem la o conduită corectă: „Fii rezonabil.”
Dacă e să continuăm a face judecăţi morale (şi, oricum, vom continua să o facem), atunci suntem obligaţi să credem că conştiinţa umană nu e un produs al naturii. Ea poate fi validă numai în cazul în care descinde dintr-o înţelepciune morală absolută, o înţelepciune morală ce există absolut „independent”, nefiind un produs al naturii non-morale şi non-raţionale.
VI. Răspunsuri la îndoieli
Începînd din secolul al XVI-lea, cînd s-a născut ştiinţa, minţile oamenilor au fost tot mai mult orientate către exterior, pentru a cunoaşte natura şi a o stăpîni. Ei s-au angajat tot mai intens în acele investigaţii specializate pentru care gîndirea trunchiată reprezintă metoda corectă. Nu e, aşadar, cîtuşi de puţin de mirare că ei au putut uita dovezile în favoarea supranaturalului. Deprinderea adînc înrădăcinată a gîndirii trunchiate — ceea ce numim habitudinea mentală „ştiinţifică” — avea să ducă în mod sigur la naturalism, dacă această tendinţă nu era permanent corectată din altă sursă. Dar nu a existat nici o altă sursă la dispoziţie, întrucît, în aceeaşi perioadă, oamenii de ştiinţă au ajuns să fie needucaţi din punct de vedere metafizic şi teologic.
Starea de lucruri în care oamenii obişnuiţi pot descoperi supranaturalul numai prin raţionament abstrus este recentă şi, după normele istorice, anormală. Pretutindeni în lume, pînă în vremurile moderne, intuiţia directă a misticilor şi raţionamentele filozofilor pătrundeau în masa poporului prin autoritate şi prin tradiţie; ele puteau fi recepţionate de către cei ce nu erau ei înşişi mari cugetători sub forma concretă a mitului şi a ritualului, ca şi a întregului model de viaţă. în condiţiile produse de aproximativ un secol de naturalism, oamenii de rînd au fost siliţi să poarte poveri pe care mai înainte nu ar fi fost nevoiţi să le poarte.
Natura însăşi a naturii este să sufere miracole în general.
VII. Capitol despre diversiuni
Prima diversiune: oamenii par a îmbrăţişa ideea că credinţa în minuni a apărut într-o perioadă cînd oamenii ignorau în asemenea măsură mersul naturii, încît nu-şi dădeau seama că un miracol îi este contrar. Dacă reflectăm puţin, vedem că afirmaţia e un nonsens.
Toate consemnările de miracole ne învaţă acelaşi lucru: în aceste relatări, minunile suscită frica şi minunarea (adică tocmai ceea ce implică termenul de minune) în rîndul spectatorilor şi sunt considerate drept o dovadă a puterii supranaturale. Dacă nu s-ar şti că ele sunt contrare legilor naturii, cum ar putea oare să sugereze prezenţa supranaturalului? Cum ar putea fi ele surprinzătoare dacă nu ar fi privite ca excepţii de la reguli? Şi cum oare s-ar putea considera că ceva constituie o excepţie înainte de a cunoaşte regulile? Dacă ar exista oameni care nu ar cunoaşte deloc legile naturii, ei nu ar avea nici o idee despre miracole şi nu ar manifesta nici un interes deosebit dacă în faţa lor s-ar săvîrşi vreunul. Nimic nu poate părea extraordinar pînă cînd nu descoperi ceea ce este obişnuit. Credinţa în miracole, departe de a depinde de o ignoranţă în materie de legi ale naturii, este posibilă exclusiv în măsura în care acele legi sunt cunoscute.
Cînd un lucru se vădeşte de la bun început ca fiind o invazie unică a naturii de către ceva din exterior, cunoaşterea tot mai avansată a naturii nu-l poate face niciodată nici mai mult, nici mai puţin credibil decît a fost la început. In acest sens, este pură confuzie logică să presupui că progresul ştiinţei a făcut să acceptăm mai greu miracolele. Am ştiut întotdeauna că ele sunt contrare mersului natural al evenimentelor; continuăm să ştim că, dacă e vorba de ceva de dincolo de natură, ele sunt posibile. Iată schelăriile problemei; timpul şi progresul, ştiinţa şi civilizaţia nu le-au modificat cîtuşi de puţin. Temeiurile credinţei şi necredinţei sunt aceleaşi astăzi ca şi acum două mii — sau zece mii — de ani.
A doua diversiune: mulţi spun: „Oamenii puteau crede pe vremuri în miracole din cauză că aveau o concepţie greşită despre univers. Ei credeau că pămîntul e cel mai mare lucru din el, iar omul cea mai însemnată creatură. Părea deci rezonabil să se presupună că Creatorul era în mod special interesat de om şi putea chiar întrerupe cursul naturii în folosul lui. Dar acum cînd cunoaştem imensitatea reală a universului — acum cînd ne dăm seama că propria noastră planetă şi chiar întregul sistem solar nu sunt decît un fir de praf — devine ridicol să mai credem în ele. Ne-am descoperit insignifianţa şi nu putem presupune că Dumnezeu e atît de drastic preocupat de treburile noastre meschine.”
Cei care afirmă asta sunt nişte neştiutori, pentru că imensitatea Universului nu era un secret nici pe vremea lui Ptolemeu. Insignifianţa Pămîntului era un loc comun pentru Boethius, Regele Alfred, Dante şi Chaucer, aşa cum este şi azi pentru dl H. G. Wells sau profesorul Haldane. Afirmaţiile contrare din cărţile moderne se datorează ignoranţei.
Problema reală este de ce oare insignifianţa spaţială a pămîntului, după ce a fost afirmată de filozofii creştini, cîntată de poeţii creştini şi comentată de moraliştii creştini vreme de vreo mie cinci sute de ani, fără cea mai mică bănuială că ar intra în conflict cu teologia lor, a fost brusc înălţată în vremurile cele mai recente la rangul de argument forte împotriva creştinismului şi s-a bucurat, în această calitate, de o carieră strălucită.
E o profundă greşeală să ne imaginăm că creştinismul a intenţionat vreodată să risipească tulburarea şi chiar groaza, sentimentul propriei noastre nimicnicii, care ne năpădesc atunci cînd reflectăm la natura lucrurilor. Uneori, dimpotrivă, le intensifică. Fără atare senzaţii nu există religie. Mulţi oameni, educaţi în discursul volubil al vreunei forme superficiale de creştinism, care, citind astronomie, ajung să realizeze pentru prima oară cît de măreţ indiferentă faţă de om e majoritatea realităţii şi care-şi părăsesc poate religia din acest motiv, s-ar putea să aibă într-o asemenea împrejurare întîia experienţă autentic religioasă.
De ce oare dimensiunile universului, cunoscute de veacuri, au devenit abia în epoca modernă un argument împotriva creştinismului? E oare din cauză că în vremurile moderne imaginaţia a devenit mai sensibilă la mărime? Din acest punct de vedere, argumentul dimensiunilor mai că ar putea fi privit ca un produs auxiliar al mişcării romantice din poezie. (C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).
Prima diversiune: oamenii par a îmbrăţişa ideea că credinţa în minuni a apărut într-o perioadă cînd oamenii ignorau în asemenea măsură mersul naturii, încît nu-şi dădeau seama că un miracol îi este contrar. Dacă reflectăm puţin, vedem că afirmaţia e un nonsens.
Toate consemnările de miracole ne învaţă acelaşi lucru: în aceste relatări, minunile suscită frica şi minunarea (adică tocmai ceea ce implică termenul de minune) în rîndul spectatorilor şi sunt considerate drept o dovadă a puterii supranaturale. Dacă nu s-ar şti că ele sunt contrare legilor naturii, cum ar putea oare să sugereze prezenţa supranaturalului? Cum ar putea fi ele surprinzătoare dacă nu ar fi privite ca excepţii de la reguli? Şi cum oare s-ar putea considera că ceva constituie o excepţie înainte de a cunoaşte regulile? Dacă ar exista oameni care nu ar cunoaşte deloc legile naturii, ei nu ar avea nici o idee despre miracole şi nu ar manifesta nici un interes deosebit dacă în faţa lor s-ar săvîrşi vreunul. Nimic nu poate părea extraordinar pînă cînd nu descoperi ceea ce este obişnuit. Credinţa în miracole, departe de a depinde de o ignoranţă în materie de legi ale naturii, este posibilă exclusiv în măsura în care acele legi sunt cunoscute.
Cînd un lucru se vădeşte de la bun început ca fiind o invazie unică a naturii de către ceva din exterior, cunoaşterea tot mai avansată a naturii nu-l poate face niciodată nici mai mult, nici mai puţin credibil decît a fost la început. In acest sens, este pură confuzie logică să presupui că progresul ştiinţei a făcut să acceptăm mai greu miracolele. Am ştiut întotdeauna că ele sunt contrare mersului natural al evenimentelor; continuăm să ştim că, dacă e vorba de ceva de dincolo de natură, ele sunt posibile. Iată schelăriile problemei; timpul şi progresul, ştiinţa şi civilizaţia nu le-au modificat cîtuşi de puţin. Temeiurile credinţei şi necredinţei sunt aceleaşi astăzi ca şi acum două mii — sau zece mii — de ani.
A doua diversiune: mulţi spun: „Oamenii puteau crede pe vremuri în miracole din cauză că aveau o concepţie greşită despre univers. Ei credeau că pămîntul e cel mai mare lucru din el, iar omul cea mai însemnată creatură. Părea deci rezonabil să se presupună că Creatorul era în mod special interesat de om şi putea chiar întrerupe cursul naturii în folosul lui. Dar acum cînd cunoaştem imensitatea reală a universului — acum cînd ne dăm seama că propria noastră planetă şi chiar întregul sistem solar nu sunt decît un fir de praf — devine ridicol să mai credem în ele. Ne-am descoperit insignifianţa şi nu putem presupune că Dumnezeu e atît de drastic preocupat de treburile noastre meschine.”
Cei care afirmă asta sunt nişte neştiutori, pentru că imensitatea Universului nu era un secret nici pe vremea lui Ptolemeu. Insignifianţa Pămîntului era un loc comun pentru Boethius, Regele Alfred, Dante şi Chaucer, aşa cum este şi azi pentru dl H. G. Wells sau profesorul Haldane. Afirmaţiile contrare din cărţile moderne se datorează ignoranţei.
Problema reală este de ce oare insignifianţa spaţială a pămîntului, după ce a fost afirmată de filozofii creştini, cîntată de poeţii creştini şi comentată de moraliştii creştini vreme de vreo mie cinci sute de ani, fără cea mai mică bănuială că ar intra în conflict cu teologia lor, a fost brusc înălţată în vremurile cele mai recente la rangul de argument forte împotriva creştinismului şi s-a bucurat, în această calitate, de o carieră strălucită.
E o profundă greşeală să ne imaginăm că creştinismul a intenţionat vreodată să risipească tulburarea şi chiar groaza, sentimentul propriei noastre nimicnicii, care ne năpădesc atunci cînd reflectăm la natura lucrurilor. Uneori, dimpotrivă, le intensifică. Fără atare senzaţii nu există religie. Mulţi oameni, educaţi în discursul volubil al vreunei forme superficiale de creştinism, care, citind astronomie, ajung să realizeze pentru prima oară cît de măreţ indiferentă faţă de om e majoritatea realităţii şi care-şi părăsesc poate religia din acest motiv, s-ar putea să aibă într-o asemenea împrejurare întîia experienţă autentic religioasă.
De ce oare dimensiunile universului, cunoscute de veacuri, au devenit abia în epoca modernă un argument împotriva creştinismului? E oare din cauză că în vremurile moderne imaginaţia a devenit mai sensibilă la mărime? Din acest punct de vedere, argumentul dimensiunilor mai că ar putea fi privit ca un produs auxiliar al mişcării romantice din poezie. (C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu