Evanghelia Ioan 15,1-8: Eu sunt viţa cea
adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiţă care este în mine şi
nu aduce rod, el o înlătură şi oricare aduce rod o curăţă ca să aducă şi mai
mult rod. Voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus.
Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine
dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt
viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce
rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în
mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă. Se adună, se aruncă
în foc şi arde. Dacă rămâneţi în mine şi cuvintele mele rămân în voi, orice
voiţi, cereţi şi vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl meu, ca să
aduceţi rod şi să fiţi discipolii mei.
Omilie
În evanghelia după Ioan sunt
cuvintele lui Isus de care suntem obișnuiți și le ascultăm sau le citim în
modul superficial. Într-adevăr mărturisesc că aceste cuvinte par o nebunie, par
pretenții absurde pe care un om echilibrat poate să le avanseze. Atunci când le
citesc sau le ascult ca și cuvintele celui Înviat, Kýrios, – Domnul în
mijlocul bisericii sale (cf. In
20,19.26) – mă simt că primesc cuvintele adevărului și ale vieții. Dar mai apoi
sunt aproape amețit și mă faci să mă simt necorespunzător în fața revelație
misterului… Fragmentele evangheliei după Ioan pe care le ascultăm în timpul
pascal și care înainte de toate dau mărturie – după cum se vedea duminica
trecută – despre afirmațiile lui Isus „Eu sunt…”, pot să mă deranjeze, pot să
pară de neînțeles… și totuși sunt cuvintele Domnului!
Pagina de astăzi este luat din „discursurile
de adio” (cf. In 13,31-16,33) cuvinte
– o repet – ale celui Înviat. Isus
afirmă: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul”. Pentru
un evreu credincios viţă de vie este o plantă familiară, care împreună cu grâul
și măslinul însemnează țara lui Israel; este planta din care se trage „vinul,
care înveselește inima omului” (Ps
104,15). Până acolo că a devenit imaginea poporului lui Israel, comunitatea
Domnului: vița aleasă, ruptă din Egipt și transplantată (cf. Ps 80,9-12), cultivată cu grijă și cu
iubire de Domnul, care așteaptă struguri (cf. Is 5,4). Isus, revelându-se ca adevărata viță de vie (alethiné)
– cum proclama Ieremia în fața lui Israel: „Eu te-am plantat ca o viță de soi,
sămânță genuină (alethiné)” (Ier
2,21) – se definește lui Israel ca autentic, plantat de Dumnezeu, prin urmare
pretinde să reprezinte tot poporul. El e vița de vie cea adevărată și Dumnezeu
– chemat cu îndrăzneală „Tată” – este viticultorul, cel care cultivă. Profeții
în predica lor s-au folosit de această imagine pentru a vorbi de credincioși:
Dumnezeu este viticultorul care iubește via sa dar este păgubit (cf. Is 5,1-7; Ier 2,21; 5,10; 6,9; 8,13); Dumnezeu este viticultorul care se
plânge de via sa, o dată înfloritoare dar acum arsă (cf. Os 10,1; Ez 15,1-18);
Dumnezeu este viticultorul invocat la salvarea viei sale devastată și tăiată
(cf. Ps 80,13-17). Da, Isus, Mesia
lui Israel, este via care rezumă în sine toată istoria poporului lui Dumnezeu,
luând asupra sa păcatele și suferințele sale.
Însă Isus este și vița de vie
care este comunitatea sa, biserica și – cum spune Paul folosind metafora unui
trup format din cap și membrele sale (cf. Rom
12,4-8; 1Cor 12,12-27) – este
plantat și credincioșii îi sunt ramurile: dar plantarea vițelor de vie este
mereu una! Tatăl viticultorul, având grijă de vie și dorind să facă roade
îmbelșugate, intervine nu numai muncind pământul dar și cu tăierea, acțiune pe
care țăranul o face iarna, când vița nu are frunze și pare este moartă. Știm
bine că tăierea este necesară pentru ca vița să poată să crească și astfel să
producă nu frunziș, nici ramuri goale, dar struguri mari, alimentate până la
maturitate. Când țăranul taie via atunci via „plânge” unde este tăiată, până
când rana se vindecă și se cicatrizează. Tăierea, atât de necesară, este
întotdeauna o operație dureroasă pentru vie și multe corzi sunt tăiate și
aruncate în foc…
Isus nu are frică să spun că și Tatăl
său, Dumnezeu, trebuie să îndeplinească acesta tăierea, că viaţa pe care el o
dă trebuie să fie curățată și, deci, rănile ar trebui să fie simțite în
propriul său trup. Este cuvântul lui Dumnezeu care împlinește această tăiere, deoarece
el este și judecata care separă; în rest, nu era cuvântul lui Dumnezeu care
curățând comunitatea lui Isus – cu ieșirea din cenacol a lui Iuda trădătorul –
în seara precedentă patimii (cf. In
13,30)? Pentru discipolii lui Isus există o necesitatea de a rămâne mlădițe ale
viței de vie care este el – Cristos, de a rămâne (verbul méno) în Isus
(făcând să rămână cuvintele sale) cum el rămâne în ei. A rămâne nu înseamnă
doar a sta, a locui dar mai înseamnă a fi în comunicarea în şi cu Isus în aşa
măsură că poți trăi din acelaşi limfă, aceeaşi viaţă. Fiecare dintre noi,
ucenicii lui Isus, este o coardă de viță care, dacă nu dă roade, este tăiată de
la viță și se usucă și apoi este aruncată în foc; dar rămâne o coardă de viță
de vie, atunci când dă roade și, prin tăierea Tatălui, va aduce rod bun și
abundent!
Dar în aceste cuvinte ale lui
Isus se aminteşte că nu via, nici corzile de viță tăiate, separate și smulse:
numai Dumnezeu o poate face, nu biserica – via Domnului, nu ramurile. Și să nu
uităm că, chiar via de multe ori devine prosperă și luxuriantă, dar rămâne întotdeauna
expuse riscului de a face frunze şi nu fructe. Pentru aceasta este absolut
necesar ca în viața credincioșilor să fie prezent cuvântul lui Dumnezeu cu
toată puterea sa și domnia sa: Cuvântul care curăță (verbul kathaíro) biserica
și comunitatea; Cuvântul care, ca o sabie cu două tăișuri (cf. Ev 4,12), taie corzile seci, curăță
ramurile și se pregătește pentru o recolta bună și abundentă.
(pr. Enzo Bianchi [03.05.2015]; trad. pr. Isidor Chinez;
sursa:
http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9117-Gesu-vite-vera).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu