Paradisul... [fragmente]

„Căci socotesc – a spus sf. Pavel – că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care se va descoperi” (Rom 8,18). Dacă aşa stau lucrurile, o carte despre suferinţă care nu suflă o vorbă despre paradis lasă deoparte aproape o întreagă latură a problemei. Scriptura şi tradiţia pun de obicei în balanţă bucuriile din cer cu suferinţele de pe pământ, şi nici o rezolvare a prolemei durerii care nu face aşa nu poate fi numită creştină. Ne simţim în zilele noastre tare stingheri până şi să pomenim despre paradis. Ne temem să fim batjocoriţi pe tema „laptelui şi mierii care curg în rai” şi să ni se spună că încercăm să ne „sustragem” de la îndatorirea de a face lumea fericită aici şi acum, visând la o lume fericită aiurea. Dar „laptele şi mierea care curg în rai” fie există, fie nu. Dacă nu există, creştinismul este fals, căci această doctrină este prinsă în ţesătura sa. Dacă există, atunci adevărul acesta, ca şi oricare altul, trebuie privit în faţă fie că e util sau nu în adunări politice. Pe de altă parte, ne temem că paradisul e o momeală şi că dacă ni-l facem ţel ne pierdem pe dată dezinteresul. Nu e aşa. Paradisul nu oferă nimic din ceea ce poate dori un suflet năimit. E bine să le spui celor cu inima curată că-l vor vedea pe Dumnezeu, căci numai cei cu inima curată vor asta. Există recompense neîntinate de mobiluri. Dragostea unui bărbat pentru o femeie nu e interesată fiindcă vrea s-o ia de soţie, nici dragostea sa de poezie nu e interesată fiindcă vrea s-o citească, nici dragostea de exerciţiu fizic nu-i mai puţin dezinteresată fiindcă vrea să alerge, să facă sărituri şi să se plimbe. Prin definiţie, dragostea caută să se bucure de obiectul îndrăgit.

 

Poate credeţi că mai există un motiv al tăcerii cu care înconjurăm paradisul – anume că nu-l dorim cu adevărat. Dar asta poate fi o amăgire. Ceea ce urmează să spun aici e pur şi simplu o părere personală, lipsită de sprijinul oricărei autorităţi, pe care o supun judecăţii unor mai buni creştini şi a unora mai învăţaţi ca mine. A fost o vreme când credeam că nu ne dorim cerul; mai adesea însă mă întreb dacă, în adâncul inimii noastre, ne-am dorit vreodată altceva. Aţi remarcat pesemne că acele cărţi pe care le iubiţi cu adevărat sunt ţinute laolaltă de un fir tainic. Ştii foarte bine care este însuşirea comună care te face să le iubeşti, dar n-o poţi trece în cuvinte: cei mai mulţi dintre prietenii tăi însă n-o văd deloc şi se miră adesea de ce plăcându-ţi una îţi place neapărat şi cealaltă. Sau ai privit un peisaj care-ţi părea că întruchipează tot ce ai căutat de-a lungul unei vieţi; te-ai întors apoi către prietenul tău ce-ţi sta alături şi părea să vadă ce vedeai şi tu – dar de la primele cuvinte între voi se cască un abis şi îţi dai seama că peisajele înseamnă pentru el cu totul altceva, că viziunea pe care o urmăreşte este străină şi că puţin îi pasă de sugestia inefabilă care pe tine te entuziasmează. Chiar şi în îndeletnicirile noaste favorite, n-au existat oare dintotdeauna anumite atracţii secrete de care ceilalţi, în chip straniu, n-au habar – ceva, nu chiar identic, dar stând mereu să urce din mirosul lemnului tăiat care pluteşte în atelier sau din acel clipocit al apei care izbeşte în barcă? Nu s-au născut oare toate prieteniile de o viaţă în clipa când ai întâlnit în fine o altă făptură omenească în care licăreşte (stins însă şi nesigur, chiar şi în cei mai buni) acel ceva pe care te-ai născut dorindu-l şi pe care, sub iureşul altor dorinţe şi în fiece clipă de tăcere a patimilor gălăgioase, zi şi noapte, an după an, de mic copil şi până la bătrâneţe, l-ai căutat, pândit şi ascultat? Acest ceva n-a fost niciodată al tău. Toate lucrurile care ţi-au stăpânit vreodată sufletul n-au fost decât semne  ale lui – amăgitoare licăriri, făgăduieli niciodată împlinite, ecouri pierind îndată ce ţi-au atins auzul. Dacă însă ar fi să se arate cu adevărat – dacă s-ar auzi vreodată un ecou care în loc să piară ar creşte în chiar inima sunetului –, ai recunoaşte-o. Dincolo de orice îndoială ai spune: „Iată în sfârşit lucrul pentru care ai fost făcut”. Nu ne putem povesti unul altuia despre el. El e pecetea secretă a fiecărui suflet, dorinţa ce nu poate fi împărtăşită şi nici domolită, e lucrul pe care l-am dorit înainte de a ne fi întâlnit soţia sau de a ne fi făcut prieteni sau de a ne fi ales o meserie şi pe care îl vom dori încă pe patul morţii, când cugetul nu mai ştie nici de soaţă, nici de prieteni, nici de meserie. Câtă vreme suntem, este şi el. Dacă îl pierdem, pierdem totul.

Pecetea de pe fiecare suflet poate fi un produs al eredităţii şi al mediului, dar asta înseamnă doar că ereditatea şi mediul fac parte din instrumentul cu care Dumnezeu creează un suflet. Eu cercetez nu în ce fel, ci de ce face el fiecare suflet unic. Dacă n-ar fi avut ce face cu toate diferenţele astea, nu văd de ce a trebuit să creeze mai multe suflete în loc de unul singur. Fii sigur că ascunzişurile persoanei tale nu sunt o taină pentru el; şi într-o bună zi vor înceta să fie şi pentru tine o taină. Tiparul în care se toarnă o cheie e un lucru de mirare celui ce n-a văzut în viaţa lui o cheie: şi cheia însăşi este de mirare celui ce n-a văzut vreodată un zăvor. Sufletul tău are un chip ciudat fiindcă e un gol făcut anume să se potrivească cu o protuberanţă din infinita suprafaţă a substanţei Divine, sau o cheie făcută să descuie una din uşile casei cu mai multe încăperi. Căci nu umanitatea în abstract e aceea care trebuie mântuită, ci tu – tu, cititorul individual.

 

[…]

Lumea este aidoma unui tablou cu un fundal de aur în care noi suntem personaje. Până ce nu ieşi din planul pânzei în vasta dimensiune a morţii nu poţi vedea aurul. Avem însă memoria lui. Pentru a schimba metafora, bezna nu e chiar totală. Are fisuri. La răstimpuri, scena de zi cu zi, cu tainele ei, vădeşte măreţie.

[…]

Lucrul după care tânjeşti îţi cere să te desfaci de sine. Chiar şi dorinţa după acel lucru trăieşte numai dacă-l abandonezi. Aceasta este legea fundamentală: sămânţa moare ca să trăiască, trebuie să te pui în joc fără a aştepta răsplata, cel ce-şi pierde sufletul şi-l va mântui. Dar viaţa seminţei, aflarea răsplatei, mântuirea sufletului sunt tot atât de adevărate ca şi sacrificiul preliminar.

(C. S. Lewis, Problema durerii, Editura Humanitas, București 1997, p. 441-444; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/CS%20Lewis.htm).