 |
| Papa Francisc sărutând mâna unui supraviețuitor al Holocaustului în timpul vizitei sale în Israel din mai 2014. |
„Mă simt ca un dig de care se izbeşte toată suferinţa
lumii” (Etty Hillesum).
Declaraţia Nostra aetate,
promulgată de Papa Paul al VI-lea în 1965, ca document al Conciliului Vatican II
(1962-1965), a inaugurat o nouă epocă în dialogul creştinilor cu evreii şi cu
reprezentanţii altor religii. A fost începutul unei epoci a respectului pentru „fraţii
mai mari“ ai creştinilor, cum i-a numit pe evrei sfântul Ioan Paul al II-lea.
Din acel moment, Biserica Catolică a început să recunoască deschis şi cu
recunoştinţă că Isus Cristos s-a născut şi a predicat în cultura iudaică şi că
mesajul său n-ar fi putut fi receptat în absenţa revelaţiei lui Dumnezeu către
evrei consemnată de Scripturi (Pentateucul, Psalmii, Cântarea
cântărilor şi cărţile profeţilor).
Nostra aetate marchează,
în acelaşi timp, o repoziţionare crucială a Bisericii Catolice în raport cu
lunga istorie a antisemitismului european, ce a fost alimentată şi de
prejudecăţi cultivate de elitele creştine. De pildă, judecata istoriografică
simplistă, după care evreii ar fi singurii vinovaţi de deicidul împotriva lui
Isus, absolutizează ideologic circumstanţele condamnării şi morţii sale, uitând
că, din punct de vedere teologic, Mântuitorul a murit pentru a răscumpăra toate
păcatele umanităţii. Aşadar, responsabili de moartea lui suntem cu toţii,
ori de câte ori orgoliul, autosuficienţa sau slăbiciunea ne conduc la o
îndepărtare de Dumnezeu prin păcat.
Inaugurarea dialogului
creştin-iudaic nu a rămas doar la nivelul unor declaraţii de protocol. Au fost
create centre de dialog creştin-iudaic în cadrul instituţiilor de învăţământ
catolic, mai ales în Statele Unite, şi au fost implicaţi rabini în cursurile
pentru formarea preoţilor catolici în seminarii. Teologi catolici de marcă,
precum Joseph Ratzinger sau Giorgio Mazzanti, citează frecvent, în exegeza lor
biblică, interpretări rabinice dinTalmud. Isus însuşi este privit, în
multe scrieri catolice contemporane, ca moştenitorul direct al tradiţiei
iudaice transmise de părinţii săi: Iosif, tatăl său adoptiv, şi Maria. E
recunoscut astfel explicit faptul că, până la revelarea creştină a chipului
divin al Mântuitorului, Isus a fost privit, în societatea iudaică a timpului
său, ca un învăţător rabinic şi ca un profet.
Istoric, aşadar, Isus a fost un
evreu marcat de tradiţia mozaică – iar după Învierea sa, a fost copărtaş, în
Duhul Sfânt, nu numai la istoria lumii, ci şi la istoria poporului din care s-a
născut, cu toate durerile şi încercările sale. Isus a fost ucis prin răstignire
de către cei care au iubit mai mult puterea şi propriile lor comodităţi
(preoţii şi cărturarii, în complicitate cu Pilat din Pont şi Irod) decât
adevărul propriei lor conştiinţe. Dar nu numai ceteris paribus, ca
posibilitate contrafactuală, ci şi prin prezenţa lui ca Înviat alături de
poporul Său, Isus a fost deopotrivă exterminat în crematorii şi exploatat până
la epuizare în lagărele de muncă naziste. Fireşte, Isus este copărtaş la
suferinţa fiecărui om – nu numai în lagărele de exterminare sau în Gulag, ci
pretutindeni. Dar el este, într-un mod cu atât mai semnificativ, copărtaş la
suferinţa evreilor din timpul Holocaustului. Nu există nici o separaţie morală
şi ontologică legitimă între Isus şi poporul în care s-a născut, ce ar deriva
dintr-o resemnificare exclusivă a „poporului mesianic“ ca „popor botezat“. Evreii
continuă să fie poporul care a primit cel dintâi revelaţia din partea
adevăratului Dumnezeu şi poporul în care s-a născut şi a predicat Isus. Iar
Isus continuă,chiar în condiţiile universalităţii Sale mesianice şi ale
mesajului său destinat oamenilor din toate timpurile şi locurile, să fie un
evreu născut în cultura iudaică.
În aceste condiţii, ar fi
oportună şi o universalizare a dialogului plin de respect cu evreii şi
cu tradiţia mozaică şi rabinică în Bisericile şi în comunităţile creştine.
Declaraţia Nostra aetate aparţine Bisericii Catolice, cu toate
ramificaţiile sale, şi nu poate fi decât cel mult propusă – şi nu impusă
– altor Biserici. Dar în culturile în care lipseşte o reevaluare a relaţiei
dintre creştini şi evrei din partea Bisericii majoritare şi nu s-a produs încă
o repoziţionare creştină oficială în raport cu abuzurile istorice împotriva
evreilor, clişeele antisemite sunt, de obicei, mai răspândite decât în cele în
care Biserica promovează dialogul deschis şi respectuos cu religia mozaică.
Un impact considerabil asupra
răspândirii clişeelor antisemite îl poate avea şi educaţia primită la orele de
religie din şcoală. De pildă, dacă profesorul de istorie încearcă să prezinte o
istorie ce consemnează cu acurateţe tragediile poporului evreu, mai ales în
secolul al XX-lea, şi, la orele de religie, interpretarea acestor tragedii este
deformată prin stereotipuri de genul „evreii sunt blestemaţi şi respinşi de
Dumnezeu pentru că L-au ucis pe Isus“, „Holocaustul a fost o pedeapsă divină pentru
acest păcat“ etc., atunci, din punct de vedere educaţional, se realizează un
„joc cu sumă nulă“ – luciditatea care se câştigă într-o parte se pierde în
cealaltă. În Biserica Ortodoxă Română, în particular, ar fi poate necesară şi o
reevaluare critică a istoriei anumitor complicităţi interbelice, din partea
unor preoţi şi ierarhi ortodocşi, cu Mişcarea Legionară, al cărei nucleu
ideologicşi propagandistic a fost antisemitismul. În loc de a glorifica, uneori
destul de ambiguu, „creştinătatea românească“,mai ales sub specia ei ortodoxă,
ar fi poate bine-venită şi o privire autocritică – pe deplin conformă cu
umilinţa creştină autentică – asupra modului în care mai mulţi preoţi şi
prelaţi creştin-ortodocşi au tolerat şi uneori au încurajat abuzurile şi
crimele antisemite din anii ’30-’40.
„Identitatea românească“, de
multe ori legată tacit de apartenenţa la confesiunea creştin-ortodoxă majoritară,
ar avea mai multă credibilitate dacă ar fi regândită autocritic şi în lumina
acestor complicităţi şi vinovăţii din trecut – aşa cum „identitatea germană“ e
mult mai plauzibilă după ce germanii şi-au asumat vinovăţiile din timpul
Holocaustului şi şi-au educat copiii în spiritul recunoaşterii lucide şi mature
a crimelor împotriva umanităţii comise de propriul popor. În locul unui
narcisism colectiv ce preamăreşte identitatea „românească şi creştin-ortodoxă“,
ar fi oportune o punere în relaţie a acestei identităţi cu cea a altor
popoareşi etnii cu care românii au convieţuit de-a lungul timpului şi o asumare
matură, manifestată şi în programele educaţionale – inclusiv în timpul orelor
de religie –, a Holocaustului din Transnistria, a Pogromurilor de la Iaşi şi
Bucureşti şi a deportării evreilor din Transilvania către lagărele de
exterminare naziste.
Etty Hillesum, o tânără evreică
olandeză care şi-a găsit sfârşitul la Auschwitz şi a avut parte, în timp ce
stătea în lagărul de tranziţie de la Westerbork, de o trăire mistică profundă
asupra „Dumnezeului ascuns“ prezent mai ales în situaţii-limită, în care
suferinţa umană încordată atinge prin simpla respiraţie intimitatea divinului,
a găsit şi un mod de a „depăşi“ ura – omniprezentă în umanitate –, printr-o încercare
de a identifica, în laturile cele mai detestabile ale propriei personalităţi,
motivele care declanşează ura faţă de alţii. Până la a începe să iubeşti –
creştineşte, evreieşte sau pur şi simplu uman –, e necesar, cum ne învaţă Etty
Hillesum, să încetezi să urăşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu