EPIFANIA DOMNULUI (6 ianuarie 2012)

Is 60,1-6; Ps 71; Ef 3,2-3.5-6; Mt 2,1-12

Epifania este manifestarea lui Cristos păgânilor, este sărbătoarea credinţei oferite întregii lumi. Credinţa: o lumină minunată care ne solicită în profunzimea sufletului şi care ne face să înaintăm pe un drum paradoxal.

Prima lectură cântă această lumină: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta. Iată, întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava lui străluceşte deasupra ta. Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta...". E vorba despre lumina misterioasă a credinţei, care pune pe drumuri naţiunile, păgânii, aceia care nu fuseseră chemaţi.

Sfântul Paul se minunează în faţa revelării acestui mister, a revelării generozităţii divine care îi cheamă pe păgâni să participe la aceeaşi moştenire, să formeze acelaşi trup, să participe la aceeaşi promisiune făcută poporului ales. Toţi suntem chemaţi să-l cunoaştem pe Cristos, să mergem în lumina credinţei.

Lumina credinţei este o lumină misterioasă: este o stea în cer, spune evanghelia, dar este o stea care indică un loc precis pe pământ. Şi când cineva vede steaua, este pătruns de o mare bucurie. „La vederea stelei - spune evanghelia - ei au simţit o mare bucurie", pentru că ea răspunde unei aspiraţii profunde a omului. Noi ştim că nu suntem făcuţi să trăim o viaţă pământească: suntem făcuţi să mergem spre o stea. În inima noastră nu există bucuria deplină dacă ne lăsăm pătrunşi de preocupări meschine, dacă viaţa noastră se lasă sufocată de perspective fără ideal; bucuria este în noi când apare lumina stelei, credinţa, şi noi o recunoaştem în acelaşi timp în vocaţia noastră, care este aceea de a ţinti spre înălţimi, de a merge până la Dumnezeu.

Însă lumina credinţei, care străluceşte în înălţimea cerului, indică un loc precis pe pământ: o casă, casa unde se găseşte copilul cu Maria, mama sa. Credinţa nu este un vis care străbate norii, ci are exigenţe concrete: ne cere să-l recunoaştem în Isus, omul asemenea nouă, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, acela care ni-l revelează pe Tatăl şi ne revelează sensul vieţii noastre, acela care ne permite să-l întâlnim pe Tatăl, mai mult, de a trăi comuniunea cu el.

Lumina credinţei, care străluceşte în cer, nu ne dispensează de a ne îndrepta spre oamenii de pe pământ: magii care au văzut steaua merg să se informeze de la marii preoţi şi de la cărturari. Şi răspunsul lor dat prin cuvintele Bibliei dau mărturie despre planul lui Dumnezeu. Dar pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor inspirate, este necesară o disponibilitate interioară, pe care Irod şi preoţii n-o au. Când căutăm numai interesul nostru, suntem închişi faţă de lumina credinţei: găsim numai cărări pământeşti, care nu conduc la casa Fiului lui Dumnezeu.

Dacă vrem cu adevărat să trăim, trebuie să fim disponibili, să fim gata a ne lăsa conduşi spre scopuri care nu ne dau avantaje pământeşti, ci bucuria divină. Trebuie să alegem: dacă vrem să ne limităm la căutarea interesului nostru, nu vom întâlni steaua şi viaţa noastră nu va afla bucuriile depline.

Domnul a venit, el ne oferă această mare bucurie, ne oferă preţioasa sa lumină: să fim credincioşi, să fim recunoscători, mulţumindu-i pentru credinţa care ne înalţă mai presus de noi înşine. Şi să-i mulţumim nu numai pentru că ne dă lumina credinţei, ci şi trupul său, şi sângele său, pentru a ne transforma şi a ne face să trăim tot mai mult comuniunea cu el. (După ARCB).