II TPA (B): Au văzut unde locuia şi au rămas cu el (In 1,35-42)

"În acel timp Ioan stătea încă acolo”. S-au terminat epifaniile, manifestările Domnului, şi totuşi Ioan, omul aşteptării, al visului, al căutării unei noi, este încă acolo. Merge în profunzime, nu se resemnează, nu reduce Crăciunul la un sentiment vag care lasă viaţa aşa cum este. Ucenicul este omul pământului, căci se află acasă în toate ţările şi este familial cu toţi oamenii. Ucenicul, însă, este şi omul cerului: aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu pleacă, nu fuge departe, nu se resemnează. Ioan rămâne încă acolo. Nu pleacă în căutarea unor senzaţii noi sau a unei lumi virtuale. Nu priveşte lumea cu o inimă cinică, aşa cum sfârşeşte să facă cel care nu are speranţă. Continuă să se schimbe pe sine însuşi şi să aştepte. Îşi fixează privirea asupra lui Isus care trece. Îl arată din nou: „Iată mielul lui Dumnezeu”. Trebuie să-l recunoaştem, aşa confuzi şi nesiguri cum suntem. Iată-l pe cel mic, care cu omenitatea sa face concret chipul lui Dumnezeu. Iată mielul care se lasă dus la tăiere pentru a învinge răul. Iată răspunsul la aşteptările de fericire, de iubire, de vindecare, de pace, de punere capăt la diviziuni.

Pentru Andrei şi Ioan, Botezătorul este cel care îl arată pe Domnul, cel de care au într-adevăr nevoie şi care poate da sens vieţii lor. Îl urmează, deşi de la distanţă. Nu ştim dacă Isus şi-a dat seama imediat de cei doi; este sigur că la un moment dat se întoarce înapoi şi îi întreabă: „Ce căutaţi?” Şi aici iniţiativa pleacă de la Dumnezeu. Isus este cel care se întoarce şi-i „priveşte” pe cei doi ucenici. În stilul evanghelistului Ioan folosirea verbului „a vedea”, în jurul căruia pare să organizeze întreaga scenă, vrea să însemne că raporturile dintre diferitele personaje se realizează într-un contact direct, imediat: Ioan „fixează privirea asupra lui Isus”; apoi Isus este cel care „se întoarce şi vede” pe cei doi ucenici şi îi invită să „vină şi să vadă”; ei merg după el şi „văd unde locuieşte”; şi în cele din urmă Învăţătorul „fixează privirea” asupra lui Petru dându-i un nou nume, un nou destin. „A vedea” înseamnă a coborî în inima altuia şi în acelaşi timp a se lăsa pătruns în propria fiinţă; „a vedea” înseamnă a înţelege şi a fi înţeleşi. Este adevărat că iniţiativa vine de la Dumnezeu, dar în inima celor doi ucenici nu este golul, şi nici o linişte şi o mulţumire lacomă cu lucrurile dintotdeauna. Cei doi, în fond, nu au rămas în Galileea, în ţara lor sau în cetatea lor, să facă lucrurile dintotdeauna. Aveau în inimă dorinţa după o viaţă nouă pentru ei şi pentru alţii. Această dorinţă, această nevoie chiar neexprimată, întâlneşte întrebarea lui Isus: „Ce căutaţi?” Şi ei răspund: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Nevoia după un „învăţător” pe care să-l urmeze şi o „casă” unde trăieşte este centrul căutării lor.

Dar mai este o întrebare care se ridică din inima oamenilor de astăzi într-un mod special. Rar se întâlnesc de fapt „învăţători” despre viaţă, este greu să găseşti o comunitate adevărată care să te primească şi să te însoţească. Localităţile noastre par construite pentru a face dacă nu imposibilă sigur grea o viaţă solidară şi comunitară. Mentalitatea utilitaristă şi consumistă, fuga după bunăstare individuală sau de grup, ne trag toate în jos, ne lasă singuri, orfani, şi în rivalitate unul cu altul. Există o absenţă de „taţi”, de „mame”, de „învăţători”, de puncte de referinţă, de modele de viaţă. În acest sens am devenit cu toţii mai săraci. La cine să mergem ca să învăţăm să trăim? Cine poate să ne arate, în cuvinte şi mai ales cu exemplul, pentru ce merită să trăim viaţa? Nu ne salvăm singur. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutor: Samuel a fost ajutat de preotul Eli, Andrei de Ioan Botezătorul iar Petru de fratele său Andrei. Şi noi avem nevoie de un preot, de un frate, de o soră, de cineva care să ne ajute şi să ne însoţească în drumul nostru religios şi uman.

La întrebarea celor doi, Isus răspunde: „Veniţi şi vedeţi”. Tânărul profet din Nazaret nu vrea să explice; nu are de fapt o doctrină de transmis, dar o viaţă de comunicat; de aceea propune imediat o experienţă concretă, am putea spune, o prietenie care poate fi atinsă şi văzută. Cei doi „au mers şi au văzut unde locuia şi în acea zi s-au oprit la el; era cu aproximaţie ora patru după amiază”.

Este vorba fără îndoială de a rămâne în casa lui Isus; dar ceea ce a contat cu adevărat a fost că cei doi ucenici s-au fixat cu rădăcinile în tovărăşia lui Isus: au intrat în comuniune cu el, şi au fost transformaţi. A rămâne cu Isus nu poartă la închidere, nu blochează, nu închide orizonturile; dimpotrivă, poartă la a ieşi afară din propriul individualism, a depăşi provincialismul şi propriile fleacuri pentru a le vestit tuturor descoperirea fascinantă a celui care este infinit mai mare decât noi, Mesia. Viaţa celor doi se schimbă. Întâlnirea cu Isus creează o nouă fraternitate între Andrei şi Petru. „L-am găsit pe Mesia”, spune cu bucurie. Începe şi el să vorbească asemenea lui Ioan, arătându-l prezent pe Isus. Cuvântul trebuie să fie comunicat, altfel se pierde. Lumina nu se aprinde ca să se pună sub obroc. Am găsit viitorul, sensul, speranţa, ceea ce căutam, mult mai mult decât doream!

Învaţă-ne, Doamne, să comunicăm şi noi cu pasiune speranţa ta celui care caută viitorul şi salvarea. Îţi mulţumim pentru că tu continui să ne faci să stăm cu tine. Învaţă-ne să ne oprim pentru a te cunoaşte ca unicul învăţător şi păstor al vieţii noastre. (mons. Vincenzo Paglia).