Charles de Foucauld (1858-1916)

Rugăciunea de abandonare

Tatăl meu,
Mă abandonez ţie,
Fă din mine ceea ce-ţi va plăcea
Orice ai face din mine
îţi mulţumesc.
Sunt gata pentru orice, accept totul,
Pentru ca voia Ta să se facă
în mine, în toate făpturile,
Nu doresc nimic altceva Dumnezeul meu.



Îmi încrediţez sufletul în mâinile tale
Ţi-l dăruiesc, o Dumnezeul meu,
cu toată iubirea inimii mele,
pentru că Te iubesc,
şi pentru că aceasta îmi este o nevoie a iubirii
de a mă dărui,
de a mă încredinţa mâinilor Tale,
fără măsură,
cu o încredere infinită,
căci Tu eşti Tatăl meu.

BIOGRAFIE

Naşterea: 5 septembrie 1858 la Strasbourg (Franţa) într-o familie de nobili a căror deviză era: „niciodată înapoi”. Este botezat. Charles are o soră cu trei ani mai mică decât el.

Copilăria – tinereţea: 1858-1876

- Părinţii mor unul după altul în 1864. Charles va rămâne marcat pentru totdeauna de această rană foarte profundă.
- Orfanii sunt încredinţaţi bunicului din partea mamei, colonelul Morlet, bun dar slab de caracter.
- După războiul franco-german din 1870, Franţa pierde Alsacia şi Lorena. Familia părăseşte Strasbourgul pentru Nancy şi optează pentru naţionalitatea franceză.

„Eu, care am fost înconjurat încă din copilărie de atâtea haruri, fiul unei mame sfinte…”

- Studii secundare la Nancy şi la Paris la iezuiţi unde îşi ia bacalaureatul şi începe anul de pregătire la Saint Cyr (şcoală militară). Apreciat ca leneş şi indisciplinat este respins în cursul anului. Charles îşi situează pierderea credinţei la sfârşitul studiilor secundare, în jurul vârstei de  16 ani.

Viaţa militară: 1876 - 1881

- 1876 - intră la Saint Cyr.
- 1878: bunicul lui moare în martie; moşteneşte o avere foarte mare pe care o va risipi. Intră la Şcoala de cavalerie din Saumur în octombrie de unde va ieşi în 1879, al 87-lea din 87.
La şcoală duce o viaţă de petrecăreţ şi îşi înmulţeşte actele de indisciplină şi de excentricitate (santinelă fiind, îşi părăseşte postul, se deghizează în cerşetor…). Desenează şi se cultivă citind mult.
- 1879: în garnizoana din Pont-a-Mousson cheltuieşte din ce în ce mai mulţi bani, duce o viaţă pe picior mare şi se afişează cu o tânără femeie de o reputaţie îndoielnică: Mimi.
- 1880: regimentul lui este trimis în Algeria. O ia şi pe Mimi cu el, prezentând-o drept soţia lui. Când şmecheria este descoperită, Armata îl somează să o trimită înapoi. Charles refuză şi preferă să fie pus în non-activitate pentru „indisciplină dublată de conduită notorie”. Revine în Franţa la Evian.
- 1881: află că regimentul său este angajat într-o acţiune periculoasă în Algeria. O abandonează pe Mimi, îşi cere reintegrarea şi se alătură camarazilor săi.
Se dovedeşte pe parcursul a opt luni un bun ofiţer apreciat atât de şefi cât şi de soldaţi.
- 1882: sedus de Africa de Nord, demisionează din armată şi se instalează la Alger pentru a pregăti din punct de vedere ştiinţific o călătorie de recunoaştere în Maroc. Învaţă araba şi ebraica.

Călătoriile de explorare: 1882-1886

- Iunie 1883 – mai 1884: străbate în mod clandestin Marocul deghizat în rabin şi condus de rabinul Mardocheu. Îşi riscă viaţa în mai multe rânduri. Este puternic impresionat de credinţa şi de rugăciunea musulmanilor.

”Islamul a produs în mine o tulburare profundă.”

- 1884: Charles se logodeşte la Alger dar rupe logodna pentru că familia lui se opune acestui mariaj.
- Primeşte medalia de aur a Societăţii Franceze de geografie pentru primul raport pe care l-a făcut despre recunoaşterea în Maroc.
- 1885-1886: călătorie în oazele din sudul algerian şi Tunisia.

Convertirea: 1886 – 1889.

- 1886: se întoarce în Franţa, îşi regăseşte familia, în special pe verişoara sa Marie de Bondy. Redactează „Recunoaştere în Maroc”. Trăieşte foarte sobru ca ascet. Îşi pune întrebări cu privire la viaţa interioară, spiritualitate. Intră în biserici – fără credinţă – şi repetă această stranie rugăciune:

„Dumnezeul meu, dacă exişti, fă să Te cunosc”.

- Sfârşitul lui octombrie 1886: Se întoarce în biserica Saint Augustin la Paris pentru a-i cere abatelui Huvelin (care i-a făcut cunoştinţă cu Marie de Bondy) lecţii despre religie.
- Abatele Huvelin îi cere să se confeseze şi să se împărtăşească imediat.
- 1887-1888: rămâne în familie, în provincie, la sora sa Marie şi începe să se gândească la viaţa religioasă.
- Decembrie 1888 – ianuarie 1889: Charles este în Ţara Sfântă.
Nazaretul îl marchează profund.

”Imediat ce am crezut că exista un Dumnezeu, am înţeles că
nu puteam face altfel decât să trăiesc numai pentru el…”

Întors în Franţa îşi dăruieşte toate bunurile surorii sale. Caută un ordin unde ar putea să intre. Se simte chemat să trăiască „viaţa ascunsă a umilului şi săracului lucrător din Nazaret”.

Vocaţia religioasă: 1889 – 1897

"Vocaţia mea religioasă datează din acelaşi ceas ca şi credinţa mea: Dumnezeu este atât de mare! atât de departe de ceea ce nu este El”.

Atras de această dorinţă se decide să devină călugăr trapist.
- 1890 (16 ianuarie): intră în mănăstirea Notre Dame des Neiges în Franţa.
- 6 luni mai târziu pleacă la o mănăstire mult mai lipsită la Akbes, în Siria. Nu se simte mulţumit. Genul de viaţă nu pare a-i favoriza imitarea lui Isus din Nazaret.

Nazaret: 1897 – 1900

”Pentru a semăna şi mai mult cu Isus…

Face un prim proiect de congregaţie religioasă „în felul lui”. „Suspin după Nazaret”… scrie el.
Cere să fie dispensat de voturi. În octombrie 1896 este trimis la Roma pentru studii.
- Ianuarie 1897: abatele general îl lasă liber să-şi urmeze vocaţia.
Din martie 1897 este la… Nazaret unde se angajează ca servitor al Clariselor şi trăieşte într-o cabană aproape de mănăstirea lor.

”Am obţinut permisiunea de a merge singur la Nazaret şi de a trăi necunoscut, ca muncitor, din munca mea zilnică. Singurătate – rugăciune – adoraţie – meditaţie a evangheliei – muncă umilă”.

Rămâne aici timp de 4 ani. Luându-şi ca deviză Iesus Caritas (Isus Iubire) şi ca emblemă o inimă din care se înalţă o cruce, dorinţa lui de a-l imita pe Isus în iubirea sa universală îl fac să accepte perspectiva sacerdoţiului.
Se întoarce în Franţa, la Notre Dame de Nuages pentru a se pregăti.

”Prin simplul fapt că voi celebra Liturghia…, îi voi aduce lui Dumnezeu cea mai mare slavă şi le voi face oamenilor cel mai mare bine”.

- 9 iunie 1901: este hirotonit ca preot al diocezei de Viviers; (de aceea va fi beatificat cu calificarea de „preot diecezan").

Beni-Abbes şi turneele la Tuaregi: 1901 – 1906

”A continua în Sahara viaţa ascunsă a lui Isus din Nazaret, nu pentru a predica ci pentru a trăi în singurătate, sărăcie, lucrarea umilă a lui Isus”.

- Septembrie 1901: Charles de Foucauld este la Alger. Se va stabili la Beni-Abbes unde construieşte un adăpost pentru a fonda o fraternitate de călugări, o casă deschisă tuturor: creştini, musulmani, evrei… Vrea să fie un frate şi un prieten pentru fiecare. Pe peretele capelei, în spatele altarului, desenează o mare Inimă Sfântă „întinzându-şi braţele pentru a îmbrăţişa, strânge, chema toţi oamenii şi a se da pentru toţi”.
- 1902: alertează prietenii şi autorităţile cu privire la drama sclaviei…
Răscumpără mai mulţi sclavi.
- 1905: face mai multe călătorii la Tuaregi.
Învaţă limba lor.
Nici un preot n-a ajuns la ei până la el.
Pentru ei, face un catehism şi începe să traducă evanghelia.
- 1906: Un tovarăş i se alătură în sfârşit. Dar foarte repede fratele Michel cade bolnav şi pleacă de acolo.

Tamanrasset, trei călătorii în Franţa: 1907 – 1916

- Iulie 1907: Charles se instalează la Tamanrasset. Întreprinde o uriaşă muncă ştiinţifică cu privire la limba Tuaregilor, cântecele şi poeziile lor. Este ajutat de un localnic.
Este singur creştin. Îi este interzis să celebreze Euharistia. Dar alege să rămână… pentru oameni. Aceasta va dura şase luni.
Va primi autorizaţia de a celebra singur dau nu de a păstra Sfântul Sacrament.
- Ianuarie 1908: epuizat, cade bolnav, aproape de moarte. Tuaregii îl salvează şi împart cu el puţinul lapte de capră care le rămâne în această vreme de secetă. Charles este neputincios, dependent de vecinii lui… Realizează că prietenia, iubirea fraţilor se exprimă prin schimb, prin reciprocitate.
- 1909 – 1911 - 1913: efectuează trei călătorii în Franţa pentru a-şi prezenta proiectul său „de uniune a fraţilor şi surorilor Sfintei Inimi”, asociaţie de laici pentru convertirea necredincioşilor.

„Creştini fervenţi, de toate condiţiile, capabili să facă de cunoscut prin exemplul lor ce este religia creştină şi să facă „văzută” Evanghelia în viaţa lor”.

- 1914: izbucneşte războiul în Franţa. Charles de Foucauld rămâne la Tamanrasset la sfaturile lui Laperine, un militar dintre prietenii săi.
- 1915: deşertul este agitat: rebeli din toate părţile ameninţă.

Ultimul an. Moartea: 1916

”Dispariţia noastră este mijlocul cel mai puternic pe care-l avem de a ne uni cu Isus şi de a face bine sufletelor” (1 dec.1916, scrisoare către Marie de Bondy).

Pentru a proteja populaţia, la Tamanrasset se construieşte un fort. Charles de Foucauld se instalează acolo aşteptând să adăpostească oamenii din jur în caz de pericol.
Continuă să lucreze la poeziile şi proverbele tuaregilor.

”Când grăuntele de grâu care cade pe pământ nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă; eu nu sunt mort, de asemenea sunt singur. (...) Rugaţi-vă pentru convertirea mea pentru ca murind, să aduc roadă” (scrisoare către Suzanne Perret).

1 decembrie 1916: nişte rebeli îl atrag în afara fortului, îl prind şi îl leagă. În timpul jafului, militarii sunt anunţaţi într-un mod neaşteptat. Este nebunie… Un glonţ se descarcă. Charles de Foucauld este ucis. Rămăşiţele sale pământeşti au fost înmormântate în şanţul care înconjoară fortul.

La moartea sa, Charles de Foucauld este singur… sau aproape. În Franţa există 49 de înscrişi în asociaţia fraţilor şi surorilor Sfintei Inimi a lui Isus pentru care a reuşit să obţină aprobarea autorităţilor religioase.

În 2005: 19 fraternităţi diferite de laici, preoţi, călugări sau călugăriţe trăiesc evanghelia în toată lumea, urmând intuiţiile lui Charles de Foucauld.

BEATIFICARE -  13 noiembrie 2005

Mărturia lui Charles de Foucauld, mesaj pentru astăzi.

Fragmente din textul prezentat cu ocazia beatificării lui Charles de Foucauld la 13 noiembrie 2005:

Acest mesaj spiritual lăsat de Charles de Foucauld, mesaj care atestă şi beatificarea şi posteritatea sa spirituală, este de o profundă bogăţie pentru vremea noastră. Pentru a-l propune astăzi, se pot lua câteva aspecte ale mărturiei sale care par să corespundă mai mult sensibilităţii actuale şi pe care le putem ilustra prin alte citate din aceleaşi scrisori către Henry de Castries:

Dumnezeu este atât de mare! Există aşa o diferenţă între Dumnezeu şi tot ceea ce nu este El! (14 august 1901).

Charles de Foucauld este un om care a căutat mereu să iasă de pe căile bătătorite, cu veritabilă creativitate, având, mai ales în tinereţe, un anume gust pentru provocare. Ori în evenimentul decisiv care a fost convertirea lui, se poate spune că Dumnezeu a venit să-l provoace, apărând pe drumul lui. Călătoria sa în Maroc a fost ca o provocare pe care aventurierul şi-a lansat-o lui însuşi şi celor care îl cunoşteau; şi Dumnezeu l-a luat pe cuvânt permiţându-i să fie atins de şocul credincioşilor Islamului:

„Islamul a produs în mine o puternică bulversare… vederea acestei credinţe, a acestor suflete trăind în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, m-a făcut să întrevăd ceva mult mai măreţ şi mai adevărat decât ocupaţiile lumeşti: „ad majora nati sumus” (suntem născuţi pentru lucruri mai înalte)…”

O tensiune misterioasă între aceşti doi „parteneri”, el şi Dumnezeu, trebuia să marcheze tot itinerariul său spiritual. Esenţialul sfinţeniei lui Charles de Foucauld nu constă tocmai în această dificila învăţare a confruntării cu Altul şi a abandonării lui continue în mâinile Lui? Nu aceasta este istoria oricărei libertăţi umane faţă cu Dumnezeul lui Isus Cristos?

Cu limitele sale personale, cu tatonările şi evoluţiile sale, care arată că sfinţenia este o ascensiune neîncetată spre Perfecţiunea care este în Dumnezeu numai, Charles de Foucauld este foarte aproape de modul nostru de a fi: schimbările, reînnoirile, reînceperile sunt trăsături dominante ale culturii contemporane.

Aici eu sunt confidentul şi adesea consilierul vecinilor mei. (8 ianuarie 1913).

O altă caracteristică a sfinţeniei lui este concretul şi realismul angajamentului său de om, reluat, transformat şi susţinut de suflul şi focul Duhului. Charles de Foucauld este mereu foarte angajat şi foarte „prezent” în situaţiile în care trăieşte. Este cineva care intră din plin în ceea ce vede sau ascultă, în ceea ce decide şi întreprinde. Se inserează în astăzi–ul lui cu o intensitate excepţională. O face cu toate competenţele sale intelectuale, cu toate capacităţile sale tehnice, cu aprecierea justă a situaţiilor şi a nevoilor; astfel, de exemplu,  le învaţă pe femei să tricoteze, aduce seminţe pentru grădinile din Tamanrasset… O face cu temperamentul său propriu, adesea cu excesul datorat naturii sale, trecutului său, formaţiei sale, dar întotdeauna cu convingere, bunăvoinţă, înflăcărare şi curaj. Cu aceste predispoziţii interioare nu e de mirare să fii atras de viaţa din Nazaret: Isus a semnalat-o acolo prin luarea în seamă, totală şi lucidă, a ordinarului, a cotidianului, a omenescului, a realului.

Chiar înainte de a se converti, tânărul Charles a manifestat această orientare în viaţă; harul convertirii nu i-a distrus natura dar i-a înălţat tendinţele. Maniera lui de a deveni un sfânt a fost de a împinge foarte departe acest realism al vocaţiei umane dinamizat de Iubire; sfinţenia lui poartă în ea însemne de simplitate, de adevăr, de autenticitate; ea este o dovadă de ceea ce poate face Iubirea divină în cineva care vrea să trăiască în fond experienţa existenţei umane comune.

Să te simţi în mâinile Celui Preaiubit, şi ce fel de Preaiubit, ce pace, ce blândeţe, ce adânc de pace şi de încredere! (27 februarie 1904).

Charles utilizează un limbaj afectiv dar plin de savoare evanghelică, despre Isus, despre Sacramentul Euharistiei, despre Sfânta Inimă, despre Biserică. El vede în Biserică soţia lui Isus care de acum înainte vorbeşte în numele lui; reia adesea aceste cuvinte ale lui Isus adresate apostolilor şi urmaşilor lor: „Cine vă ascultă, pe Mine Mă ascultă!” Charles de Foucauld propune astfel o faţă, prietenoasă şi apropiată, a Dumnezeului lui Isus. El aminteşte umilitatea semnelor prin care Dumnezeu ni se dăruieşte, fără triumfalism, ci în bunătatea şi frumuseţea lui Isus care merge până la capătul Iubirii: moartea lui pe cruce şi coasta lui deschisă confirmă că „nu există mai mare iubire decât aceea de a-ţi da viaţa pentru cei pe care îi iubeşti”.

Dar nu numai prin discursul său ni-l arată Charles de Foucauld pe Dumnezeu întrupat în Isus din Nazaret şi ne ajută să revizităm evanghelia, ci şi prin exemplul vieţii sale.

Deşi îl adoră pe Isus prezent în Euharistie, el îl contemplă şi în sărmanii cu care Dumnezeu, prin Isus din Nazaret, s-a identificat. Fratern, se pune în slujba acestor „micuţi” de care vorbeşte Isus şi ne trimite astfel din nou la calitatea relaţiilor noastre şi a raporturilor cu ceilalţi. El ne aminteşte că „tot ceea ce am făcut unuia dintre aceşti neînsemnaţi, lui Isus i-am făcut şi tot ceea ce omitem să facem aproapelui, lui Isus îi refuzăm”.

Plin de o înflăcărare misionară care îmbrăţişează totul, maturizat de o voinţă de fraternitate şi de slujire, el îşi simte, în faţa acestor sarcini, propriile slăbiciuni. Mereu plănuind ceva nou, cunoaşte eşecurile, cum cunoaşte şi dificultăţile rugăciunii şi cele ale nopţii spirituale. Şi el care, încă din copilăria sa, a încercat suferinţe mari şi răni vii, va muri dureros, în singurătate şi aparent fără rezultat.

Aceste două experienţe, aceea a unei vieţi fraterne de împărtăşit cu atâţia bărbaţi şi femei cu destin dificil şi cea a unei vieţi de încercări de primit ca şi Crucea „în care îl îmbrăţişăm pe Isus care este ataşat de ea” sunt mereu pe drumurile noastre şi pe drumul Bisericii. Ele fac parte din planul de viaţă al oricărui creştin chemat să fie „o evanghelie vie”.

Este lucrarea pregătitoare evanghelizării, câştigarea încrederii, prieteniei, obişnuirea, fraternizarea… (17 iunie 1904).

Charles de Foucauld a ales un teren dificil pentru a fi misionar, contrar aşteptărilor de reuşită, de eficacitate, de fecunditate. Această fecunditate, el ştie, este în Crucea lui Isus, în slăbiciunea mijloacelor omeneşti. Îşi trăieşte misiunea ca pe o pasiune, în ambele sensuri ale acestui cuvânt („passion” în franceză înseamnă şi pasiune şi patimă, nota trad.): acceptă să-şi dea viaţa până la moarte ca şi grăuntele pus în pământ şi îl iubeşte cu pasiune pe Isus, pentru care ar vrea „să strige evanghelia de pe toate acoperişurile”, şi oamenii fraţii lui, pentru care ar vrea să fie salvator cu Isus.

Misterul evangheliei de unde se adapă adesea este cel al Vizitării. Îi place să contemple această scenă: Maria, de cum l-a primit pe Isus în ea, îl va duce la ruda sa, Elisabeta, şi Isus, încă din pântecele mamei sale, îl sfinţeşte pe Ioan Botezătorul înainte de naşterea lui. Charles vrea şi el să meargă „în mare grabă” spre cei cărora vrea să le facă cunoscută Iubirea, „aşa cum Isus s-a dus la ei întrupându-se”. El crede în strălucirea ascunsă a Euharistiei unde Isus se dă pentru viaţa lumii; devine el însuşi, prin angajamentul lui, ca o prezenţă vie a acestei pâini împărţită pentru hrana celor săraci şi neînsemnaţi. Cultivă dialogul, respectul pentru celălalt şi pentru patrimoniul lui cultural şi religios. Imaginează chiar o reţea fraternă a tuturor celor botezaţi: preoţi, călugări, călugăriţe, laici care să fie voluntari pentru o viaţă simplă după evanghelie şi pentru luarea în grijă responsabilă a celor „mai neglijaţi”. El doreşte fiecăreia şi fiecăruia dintre aceşti voluntari ai Iubirii să aibă o inimă de „frate universal”, ca şi Isus, în înrădăcinarea şi angajamentul concret al „Nazaretului” lor.

Toate aceste priorităţi pe care le aplică spontan pe terenul misiunii sale sahariene pot furniza un nou elan vocaţiei misionare de astăzi. Noi nu ne mai găsim în contextul istoric în care Charles de Foucauld voia să trăiască ca „frate universal” dar ne putem inspira din intuiţiile sale la ceasul dialogului interreligios, al mondializării, al parteneriatului: şi astăzi, pentru a apăra drepturile omului, nu este nemaiauzit să se moară pentru dreptate; şi astăzi unii acceptă să rămână acolo unde sunt fracturi sociale, etnice, religioase, iar alţii optează să împărtăşească mizeria victimelor decalajelor economice, … inclusiv în aceste ţări cu vechime creştină care sunt totuşi „ţări de misiune”. (Sursa: http://www.charlesdefoucauld.org/).

(Traducere de Viorica Juncan, de pe blog său: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Charles%20de%20Foucauld.htm).