† Duminica a II-a din Post Mare (A) - Calea ucenicului: crucea şi gloria (omilie)

Schimbarea la față

Evanghelia: Matei 17,1-9. ¹ După șase zile, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt ² și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui a strălucit ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina. ³ Și iată că le-au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus. ⁴ Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie”. ⁵ Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos și iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este plăcerea mea; ascultați de el!” ⁶ Auzind, discipolii au căzut cu fața la pământ și s-au înspăimântat foarte mult. ⁷ Dar, venind Isus și atingându-i, le-a zis: „Ridicați-vă și nu vă temeți!” ⁸ Ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. ⁹ Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morți”.

 

OMILIE

 

Isus este schimbat la față: cu haine albe şi cu fața strălucitoare… Ne este propusă în direcția Fiului Omului din profetul Daniel – glorios şi victorios. Îndreptat spre Cruce, Isus se revelează ca Domnul, Cel Înviat. Drumul pe care îl parcurge Isus ascunde un sens pascal. Dar este o anticipare trecătoare şi provizorie: calea de urmat este încă aceea a Crucii. Şi, de fapt, cei trei ucenici preferați, chemați să vadă cu anticipație gloria lui Isus, sunt aceiaşi din grădina Ghetsimani chemaţi să vadă și slăbiciunea sa.

 

Schimbarea nu este numai revelaţia identității profunde a lui Isus şi a drumului său. Este o revelaţie și a identităţii ucenicului. Calea ucenicului este îndreptată spre cruce şi spre înviere. În drumul de credință există momente vesele, luminoase, în efortul vieţii creştine. Trebuie să se disciarnă și trebuie să se descifreze. Caracterul lor este trecător şi provizoriu, iar ucenicul trebuie să înveţe să fie mulțumit. Nu cu scopul final, ci doar o anticipare profetică.

 

Moise şi Ilie sunt oameni cu înaltă calificare pentru a vorbi cu Isus despre drumul său. Moise a condus poporul lui Dumnezeu în trecerea de la Egipt spre ţara promisă. Chemat de Dumnezeu să conducă poporul lui Israel în libertate, el a încercat în mod repetat amărăciunea disputei și a abandonului; a murit în pragul intrării în țara promisă, fără satisfacţia de a intra în ea. Dar niciodată Moise nu a şovăit în credinţa sa. Ilie – dintre cei mai încăpăţinați profeți, suferă de orice formă de idolatrie şi de corupţia din guvern – a cunoscut fuga, pustiul și singurătatea, dar și bucuria prezenţei Domnului şi mângâierile cuvântului său.

 

Isus merge spre Cruce, dar este ultimul profetul, ultimul cuvânt al lui Dumnezeu: „ascultați-l”. Atitudinea fundamentală a ucenicului este ascultarea.

 

„Ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur”: ucenicul nu vede gloria Domnului Cristos, rămâne însă Isus singur și rămâne cuvântul vocii care explica că El este. Nu este vorba despre un cuvânt care transmite noțiuni. Spune despre cine este Dumnezeu, cine suntem noi şi care este sensul istoriei în care trăim. Prin urmare este un cuvânt care indică ceea ce trebuie să facem şi cum trebuie să interpretăm lucrurile care se vor întâmpla. Nu rămâne decât să ascultăm cu inimă atentă, ascultătoare și de convertire. Aceasta este credinţa. Şi aceasta este singura cale care conduce la Paşti.


(Don Bruno Maggioni [20.02.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3841).