V PM (B): Pe cruce chipul lui Dumnezeu cu noi

In 12,20-33 

Câţiva greci îşi exprimă dorinţa de a-l vedea pe Isus. Acest fapt îi oferă lui Isus ocazia pentru un scurt discurs cu privire la semnificaţia vieţii şi morţii sale. Este ultimul discurs public al lui Isus. Cu multă probabilitate aceşti greci nu sunt iudei, dar păgâni. Şi astfel devin simbolul acelei universalităţi care va fi, exact, rodul crucii. Grecii vor să-l vadă pe Isus: nu este o curiozitate, dar o adevărată dorinţă de a-l cunoaşte şi de a crede: acesta este sensul verbului a vedea în Ioan.

Isus răspunde cu o parabolă, care face lumină asupra sensului vieţii sale întregi: el este ca o sămânţă care merge în pământ (adică se dăruieşte până la moarte) pentru a aduce rod. Iar rodul este descris puţin mai departe: „Atunci când voi fi înălţat îi voi atrage pe toţi la mine”. Grecii, care voiau să ştie cine este Isus, sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Este interesant a nota cum pentru a se face cunoscut şi a descoperi persoana sa, Isus vorbeşte despre cruce. Misterul de înţeles este aşadar crucea. Dar crucea a devenit, de multe ori în modul nostru comun de a înţelege, sinonim cu oboseală, suferinţă şi faliment. Crucea este totuşi altceva. Este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, a comuniunii sale şi a solidarităţii sale cu privire la noi. Scrierile lui Ioan dau în această privinţă o mărturie bogată: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său Unul născut” (3,16); „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi” (15,13).

Ca în toată evanghelia lui Ioan, Isus vorbeşte despre cruce în termeni de glorie: „Atunci când voi fi înălţat”, „când voi fi glorificat”. Crucea este gloria, numai să se înţeleagă gloria iubirii, nu gloria puterii. Pe cruce vedem o iubire puternică, tenace, pe care oamenii caută să o descurajeze, dar care nu se lasă descurajată. Aceasta ne invită să-l căutăm pe Dumnezeu nu atât acolo unde este puterea, forţa geniului, fascinaţia frumuseţii, dar acolo unde este iubire, acolo unde este sămânţa care moare.

Cristos nu a coborât de pe cruce cu cete de îngeri ca să impună adevărul său. Nu a folosit puterea sa de Fiu pentru a se sustrage refuzului. S-a încredinţat libertăţii oamenilor, le-a lăsat lor posibilitatea de a spune da şi de a spune nu. Toţi aşteptau un Dumnezeu care, tocmai pentru că este Dumnezeu, s-ar impune tuturor. În schimb Dumnezeu a preferat calea iubirii care respectă libertatea, care este semnul necesar al oricărei iubiri adevărate. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).