Copilăria şi tinereţea

Georges Bernanos și tatăl său.

Georges Bernanos s-a născut la Paris la 20 februarie 1888. Copil fiind, îşi petrece vacanţele la Fressin, în Pas-de-Calais, unde tatăl său cumpărase o casă. Bernanos a fost marcat pentru totdeauna de copilăria sa.

 

„Atunci când iau în mână pana – scria el la 47 de ani – ceea ce se ridică imediat în mine este copilăria mea, copilăria mea atât de obişnuită, care seamănă cu toate celelalte, şi din care eu totuşi scot tot ceea ce scriu ca dintr-un izvor inepuizabil de vise”. Unsprezece ani mai târziu, în 1946, adică cu doi ani înainte de moarte, mai scrie că atunci când caută să-şi imagineze personaje nu poate să le plaseze în altă parte decât în ţara tinereţii lui: „În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu sertäo brazilian […]. Dar ce vreţi? Există un mister al copilăriei, o parte sacră în copilărie, un paradis pierdut al copilăriei unde revin mereu în vis” (Lettre du 24 septembre 1946 în Combat pour la liberté, Plon 1971, p. 683).

 

În Monsieur Ouine în cele din urmă – ultimul său roman – Bernanos va scrie că „suava copilărie urcă prima din profunzimile întregii agonii”.

 

La Fressin, Bernanos îl citeşte pe Balzac. Anii săi de colegiu îl conduc din 1898 până în 1901 la iezuiţii de pe strada de Vaugirard, la Paris, unde este extern. La 11 ani face prima sa împărtăşanie. Din 1901 până în 1903 este internist la micul seminar din Notre-Dame-des-Champs. Nu va avea amintiri frumoase, aşa cum mărturiseşte probabil, în Les Grands Cimetières sous la lune, evocând  acele „curţi interioare de cavou”, „clase puturoase”, „săli de mese mirosind a grăsime” şi „interminabilele liturghii solemne cu fanfară unde un mic suflet extenuat n-ar şti să împartă nimic cu Dumnezeu care-l plictiseşte”.

 

Superiorul seminarului mic i-a sfătuit pe părinţii lui Bernanos să-l convingă să renunţe la studiile clasice pentru a se dedica, de exemplu, comerţului, părinţii preferând să-l trimită la Bourges unde îl va întâlni pe abatele Lagrange, profesorul său de litere, apoi la colegiul Sainte-Marie d'Aire-sur-la-Lys, unde îşi termină studiile secundare. Din colegiul Sainte-Marie îi va adresa abatelui Lagrange mai multe scrisori, mărturie preţioasă despre această adolescenţă agitată. În martie 1905, de exemplu, Bernanos mărturiseşte: „În momentul primei mele împărtăşanii, lumina a început să mă lumineze. Şi eu mi-am zis că nu trebuie mai presus de toate să te ataşezi de viaţă pentru a o face fericită şi bună, ci de moarte, care este încheierea a toate”. Două luni mai târziu, îi mai scria abatelui: „În primele mele luni de şedere la Aire, m-am plictisit de moarte şi, fiind mereu puţin bolnav, m-am gândit de foarte multe ori la această moarte de care mă tem atâta [...]”. În cursul acestor ani, Bernanos citeşte mereu pe Balzac, dar şi pe Édouard Drumont şi Ernest Hello. El este monarhist. În 1906, îşi dă bacalaureatul, apoi începe la Paris o licienţă în litere şi o licenţă în drept.

 

În 1908, în vârstă de 20 de ani, Bernanos se angajează în rândul Cameloţilor regelui şi participă a manifestările organizate de Acţiunea Franceză. În martie 1909, în urma uneia dintre aceste manifestaţii, este încarcerat timp de câteva zile în închisoarea Santé. Colaborează curând cu Acţiunea Franceză precum şi cu diferite ziare monarhiste.

 

În 1913, ia chiar direcţia la l'Avant-Garde de Normandie, săptămânal monarhist al cărui sediu este la Rouen. În acest oraş o va întâlni pe viitoarea sa soţie, Jeanne, descendentă din unul dintre fraţii Ioanei d'Arc. Atunci când izbucneşte Primul Război mondial, Bernanos care fusese reformat în 1911, se angajează totuşi în regimentul VI de dragoni. Aici va face tot războiul şi va fi de mai multe ori rănit. Douăzeci şi trei de ani după arminstiţiu, în Lettre aux Anglais, scrisă în Brazilia, îşi va aminti despre războiul pe care l-a făcut cu „băieţii francezi”: „Am servit cu ei, în acelaşi rang, în rangul cel din urmă; ei mi-au făcut onoarea de a trăi şi de a muri alături de mine – nu sub ordinele mele – m-au tratat de la egal la egal, am băut din aceeaşi sticlă – oh! i-am iubit atât de mult!” (Lettre aux Anglais, Gallimard, 1946; ed. din 1989, p. 44).

 

În 1917, Bernanos s-a căsătorit – naş fiindu-i Leon Daudet. I se vor naşte şase copii din această căsătorie. La sfârşitul războiului, constrâns să-şi câştige existenţa, Bernanos intră la asigurări, trăind de aici înainte în tren, în hoteluri sau în gări. Cu toate acestea scrie. Aceasta este vocaţia sa: „O pagină aici, una dincolo, în fumul de pipă sau în zarva inocentă făcută de jucătorii de manille, sub privirea fixă a casieriţei” (Lettre à Frédéric Lefèvre din 25 februarie 1925). Numai după succesul primului său roman Sous le soleil de Satan (1926) Bernanos va renunţa la această profesie pentru a se consacra literaturii.

 

(François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, Association pour la diffusion de la pensée française, 1998, p. 48 [La Petite Bibliothèque]; trad. Isidor Chinez).