Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [6]

Cathedral Notre Dame de Paris

[...]

 

 

Ca ateu, eu nu ştiu, evident, nimic atunci când, sătul să mai aştept sfârşitul neînţelesului act de devoţiune care îl reţine pe prietenul meu mai mult decât el însuşi prevăzuse, împing la rândul meu mica uşă de fier pentru a examina mai de aproape, în calitate de desenator sau de gură-cască, clădirea în care sunt tentat să spun că el stă de-o eternitate (de fapt, îl aştept de maximum trei-patru minute).

 

Ceea ce se poate vedea din capelă deasupra portalului nu are darul să mă entuziasmeze. Capela nu câştigă nimic – să mă ierte surorile, cărora urmează să le devin în scurt timp frate, dacă li se pare că le ponegresc sălaşul – văzută de jos. Ea se află în fundul unei mici curţi şi este un edificiu în stil gotic a l'anglaise, construit la sfârşitul secolului XIX de arhitecţi hotărâţi să pună ordine în utilizarea ogivelor, adică să elimine viaţa şi mişcarea. Nu scriu aceasta din plăcerea îndoielnică de a critica o artă a cărei reputaţie rămâne indiscutabi la, ci pentru ca să fie clar că emoţia artistică nu joacă nici un rol în ceea ce urmează.

 

Interiorul nu este mai încurajator decât exteriorul. El poate fi considerat carenajul banal al unui vas de piatră ale cărui linii de un gri întunecat se opresc şi pleacă din nou înainte de a fi reuşit să realizeze o întâlnire cisterciană între austeritate şi frumuseţe. Naosul este împărţit net în trei. Prima parte, aproape de intrare, este rezervată fidelilor, care se roagă în penumbră. Vitraliile, estompate din cauza aglomeraţiei de construcţii înconjurătoare, lasă să cadă puţină lumină asupra statuilor şi a unui altar lateral împodobit cu buchete de flori.

 

A doua parte este ocupată de călugăriţe, cu capul acoperit de un văl negru; ele formează şiruri cuminţi de păsări zgribulite în traveele de lemn lăcuit. Aveam să învăţ mai târziu ce sunt surorile din „Adoraţia reparatoare”, congregaţie fondată în replică pioasă la anumite excese ale primăverii revoluţionare din 1848. Relativ puţin numeroase – se va vedea mai departe că detaliul are importanţa lui –, ele aparţin unuia din acele ordine contemplative care au ales închisoarea pentru a ne face pe noi liberi, întunericul pentru ca noi să avem lumină, şi despre care morala materialistă – a mea, pentru încă un minut sau două – are impresia că n-ar fi de folos nimănui. Ele rostesc un fel de rugăciune pe două voci care îşi răspund de la un capăt la altul al naosului pentru a se contopi la intervale regulate în exclamaţia gloria pairi et filio, et spiritul sancto, înainte de a-şi relua cursul lor alternativ şi liniştit. Nu ştiu decât că este vorba de psalmi, nu ştiu decât că suntem la începutul slujbei de noapte şi că mă simt legănat de ritmul uşor al orelor canoniale.

 

Fundul capelei este destul de viu luminat. Deasupra altarului principal îmbrăcat în alb, un ansamblu de plante, candelabre şi ornamente este dominat de o mare cruce de metal forjat care are în centrul ei un disc de un alb mat. Trei alte discuri de aceeaşi dimensiune, dar de o nuanţă imperceptibil diferită, sunt fixate la extremităţile crucii. Am mai intrat în biserici, de amorul artei, dar n-am văzut nici măcar un chivot obişnuit, n-am idee cum arată hostia şi nu ştiu că mă aflu în faţa Sfântului-Sacrament, spre care se înalţă lumânări aprinse. Prezenţa discurilor suplimentare şi a complicaţiilor aurite ale decorului face şi mai dificilă identificarea acestui soare îndepărtat.

 

Semnificaţia a tot ceea ce văd îmi scapă, cu atât mai uşor cu cât nu urmăresc nimic, în picioare, aproape de uşă, îl caut din privire pe prietenul meu şi nu reuşesc să-l recunosc printre formele îngenuncheate dinaintea mea.

 

Privirea îmi trece de la umbră la lumină, revine asupra asistenţei, fără vreun gând, merge de la fideli la călugăriţele nemişcate, apoi, nu ştiu de ce, se fixează pe a doua lumânare, care arde în stânga crucii. Nu prima, nici a treia, a doua. Şi atunci se declanşează, brusc, seria de miracole a căror irepresibilă violenţă destramă într-o clipă fiinţa absurdă care sunt şi aduce la lumină, orbit, copilul care n-am fost niciodată.

 

Înainte de toate, îmi sunt transmise aceste cuvinte: viaţă spirituală.

 

Ele nu-mi sunt spuse, nu le compun eu însumi, le aud ca şi cum ar fi pronunţate aproape de mine cu voce joasă de o persoană care ar vrea ca eu să n-o văd încă.

 

Este de ajuns ca ultima silabă a acestui preludiu murmurat abia să atingă în mine râul conştientului, pentru ca el să genereze o avalanşă inversă. Nu spun că cerul se deschide; el nu se deschide, se avântă, se ridică brusc, fulguraţie silenţioasă, din această insignifiantă capelă în care se găsea în mod misterios inclus. Cum să-l descriu cu aceste cuvinte dezertoare, care refuză să mă servească şi ameninţă să-mi intercepteze gândurile, ca să le depună în magazinul de himere? Pictorul care ar întrezări culori necunoscute cu ce le-ar picta? Este un cristal indestructibil, de o transparenţă infinită, de o luminozitate aproape insuportabilă (un grad în plus m-ar fi aneantizat) şi mai ales albastră, o lume, o altă lume, de o strălucire şi o densitate care, prin comparaţie, o fac pe a noastră să apară aşa cum este: a umbrelor fugare şi a viselor neterminate. Este realitatea, realitatea adevărată, o văd de pe ţărmul obscur unde sunt încă ancorat. Există o ordine în univers şi, în vârful ei, dincolo de vălul de ceaţă strălucitoare, evidenţa lui Dumnezeu, evidenţa făcută prezenţă şi evidenţa făcută persoană chiar a celui pe care eu îl negasem cu numai un minut înainte, pe care creştinii îl numesc tatăl nostru şi despre care aflu acum că este blând, de o blândeţe fără seamăn, ceea ce nu înseamnă calitatea pasivă pe care o desemnăm adeseori prin acest cuvânt, ci o blândeţe activă, copleşitoare, surclasând orice violenţă, capabilă să facă să cedeze piatra cea mai dură şi, mai dură chiar decât piatra, inima omenească.

 

Erupţia sa torenţială, plenară îmi provoacă o bucurie comparabilă cu bucuria naufragiatului, recuperat la timp, cu diferenţa, totuşi, că înălţându-mă spre salvare şi devenind conştient de noroiul în care am stat scufundat, mă uit la partea din corpul meu încă sechestrată şi mă întreb cum am putut să trăiesc şi să respir până acum.

 

În acelaşi timp, îmi este dăruită o nouă familie, Biserica, însărcinată să mă conducă acolo unde trebuie să merg, fiind de la sine înţeles că, în ciuda aparenţelor, am încă o distanţă mare de parcurs, distanţă care n-ar putea fi abolită decât prin răsturnarea gravitaţiei.

 

Toate aceste senzaţii pe care mă chinuiesc să le traduc în limbajul inadecvat al ideilor şi imaginilor sunt simultane, contopite unele în altele; după trecerea atâtor ani, încă nu le-am epuizat conţinutul. Totul este dominat de prezenţa, dincolo de vastul ansamblu pe care l-am descris, a celui căruia n-aş putea niciodată să-i scriu numele fără teama de a-i răni tandreţea, în faţa căruia am avut fericirea să fiu un copil iertat, care se trezeşte pentru a înţelege că totul este un dar.

 

Afară se făcea tot mai frumos, eu aveam cinci ani, iar lumea, alcătuită înainte din piatră şi asfalt, era o mare grădină în care urma să mi se îngăduie să mă joc atâta timp cât avea să-i placă cerului să mă lase. Willemin, care mergea alături de mine şi părea să fi descoperit ceva aparte pe chipul meu, mă privea cu o curiozitate medicală: „Dar ce ţi s-a întâmplat? – Sunt catolic”, şi, cum mi-era teamă că n-am fost destul de explicit, am adăugat „apostolic şi roman”, pentru ca mărturisirea mea să fie completă. „Ai ochii ieşiţi din orbite. – Dumnezeu există şi totul este adevărat. – Ah, dacă te-ai vedea!” Nu mă vedeam. Eram o cucuvea în plină amiază, care făcea experienţa soarelui.

 

Cinci minute mai târziu, pe terasa unei cafenele din Piaţa Saint-Andre-des-Arts, îi povesteam totul prietenului meu. Mai exact, tot ceea ce, în luptă cu inexprimabilul, reuşeam să spun despre acea lume dintr-o dată desfăşurată, despre concreteţea ei scânteietoare care făcuse să explodeze fără zgomot casa copilăriei mele şi să se evapore peisajele. Ruinele construcţiilor mele interioare zăceau la pământ, îi priveam pe trecătorii care mergeau fără să vadă şi mă gândeam la uimirea pe care o vor trăi când vor întâlni, la rândul lor, ceea ce eu tocmai întâlnisem, în mod sigur vor avea aceeaşi revelaţie mai devreme sau mai târziu, mă gândeam încă de pe acum, amuzat, la surpriza necredincioşilor şi a celor care se îndoiesc fără să se îndoiască. La un moment dat ni l-am evocat amândoi pe acel dictator de operetă care acordase cerului două minute ca să i se dezvăluie şi absurditatea provocării aruncate în infinit, cu un grăunte de putere, ne-a făcut să râdem nebuneşte.

 

Dumnezeu exista oricum; exista acolo revelat şi mascat de o delegaţie de lumină care, fără discursuri şi figuri explicative, făcea totul de înţeles şi de iubit, îmi dau seama că unele din afirmaţiile mele pot părea exorbitante, dar ce să fac dacă creştinismul este adevărat, dacă există un adevăr, dacă acest adevăr este o persoană, care nu vrea să rămână incognoscibilă?

 

Miracolul a durat o lună. În fiecare dimineaţă regăseam cu uimire acea lumină care făcea să pălească  ziua, acea blândeţe pe care n-aveam s-o mai uit vreodată şi în care constă, de altfel, toată ştiinţa mea teologică. Obligaţia de a-mi prelungi şederea pe planetă când exista tot acest cer la îndemână nu-mi apărea ca foarte clară şi o acceptam mai mult din recunoştinţă decât din convingere, între timp, lumină şi blândeţe pierdeau de la o zi la alta câte ceva din intensitate. Până la urmă, au dispărut, fără ca eu să fiu lăsat din nou în singurătate. Adevărul urma să-mi fie dat altfel, trebuia să-l caut după ce îl găsisem. Un părinte de la Saint-Esprit a început să mă pregătească pentru botez, iniţiindu-mă într-o religie despre care nu puteam să spun decât că nu ştiam nimic. Tot ceea ce mi-a spus despre doctrina creştină eu aşteptam deja şi am primit cu bucurie; învăţătura bisericii era adevărată până la ultima virgulă şi eu luam cunoştinţă de fiecare buche aclamând-o, aşa cum se salută o lovitură reuşită. Un singur lucru m-a surprins: euharistia, nu pentru că mi s-ar fi părut incredibilă, ci pentru că graţia divină găsise acest mijloc de a se comunica; mă uimea mai ales faptul că ea alesese tocmai pâinea, care este alimentul săracului şi hrana preferată a copiilor. Din toate darurile revărsate în faţa mea de creştinism, acesta era cel mai frumos.

 

Copleşit, astfel, de binecuvântări, credeam că viaţa mea va fi un Crăciun fără sfârşit. Persoanele cu experienţă cărora mă confesasem încercau în zadar să mă prevină că această stare privilegiată va avea un sfârşit, că legile devenirii spirituale sunt aceleaşi pentru toată lumea, că după suavităţile excursiei pe pajiştile verzi ale graţiei revelate vor veni la rând stânca ascuţită, urcuşul, riscul şi că eu nu voi fi întotdeauna copilul fericit care eram. Nu le ascultam deloc pe acele persoane.

 

Eram foarte hotărât să nu săvârşesc a doua oară eroarea de a creşte; aceasta era înţelepciunea mea, mai puţin sigură decât a lor. Sfătuitorii mei aveau dreptate, nu eu. Crăciunul surâzător s-a dizolvat treptat, în lucrurile, în piatra şi în asfaltul unei lumi care şi-a recăpătat pe ascuns consistenţa. Şi a fost o vinere sfântă, a fost o sâmbătă sfântă – linişte în care moare un strigăt.

 

De două ori, cea mai mare suferinţă care poate fi trimisă asupra unor fiinţe omeneşti s-a abătut asupra căminului meu. Taţii mă vor înţelege, mamele poate chiar şi mai mult, fără cuvinte în plus. De două ori am luat drumul cimitirului de provincie unde avem locul de veci, căutând în nenorocire amintirea îndurării. Incapabil de revoltă, lipsit de adăpostul îndoielii (de cine m-aş îndoi, dacă nu de mine însumi?), am trăit cu acest pumnal în piept, ştiind că Dumnezeu înseamnă dragoste.

 

Nu scriu pentru a-mi face cunoscută viaţa, ci pentru a oferi o mărturie, iar mărturia mea cere ca şi acest lucru să fie spus. Mormântul care va fi şi al meu se află în unghiul format de două alei. Într-o zi, dintr-un fel de curiozitate distrată, am vrut să văd cui aparţine mormântul vecin, care îi este un fel de continuare; aparţine surorilor „Adoraţiei reparatoare”. Ştiu prea bine că intervenţiile spiritului divin trebui să aibă o anumită precizie ca să putem vorbi de un „semn”. Această coincidenţă nu are precizie? Surorile care au asistat la naşterea mea, la cinci sute de kilometri distanţă, îmi vor fi, iată, alături, şi în ceasul morţii; iar eu bănuiesc, cred, ştiu că aceste două instanţe vor fi identice, ca şi cum n-ar fi decât una: fiinţe pierdute, blândeţe regăsită.

 

Iubire, ca să te povestesc, eternitatea însăşi ar fi prea scurtă.

[...]

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).