A busy street near a cathedral by Noel Harry Leaver. |
Munca la ziar încheindu-se cu puţin înainte de ora cinci după-amiază, am
plecat cu bătrânul lui automobil – lux pe atunci nemaipomenit pentru nişte
tineri ca noi – la care una dintre portiere trebuia menţinută închisă cu cotul.
Am traversat Sena, departe de insula Saint-Louis; deci, n-aveam să mergem la
el. Piaţa Maubert, am presupus că ne îndreptam spre strada Mouffetard, unde se
puteau cumpăra cartof i prăjiţi „imprimaţi”. Vom cina deci sub poduri. Nu
vedeam în aceasta nici un inconvenient. Ne-ar fi costat un franc, plus câţiva
bănuţi pentru o sticlă de vin umplută până la dop cu un lichid albastru închis
bătând în mov şi translucid în zona gâtului sticlei. Totuşi, atunci când am
traversat, parcă fără să atingem pământul, intersecţia în care se varsă strada
Mouffetard, mi s-a făcut greaţă. După toate acestea, urma să cinăm – îmi
închipuiam – la restaurant, chiar dacă era prea devreme pentru cină. Dau foarte
multe amănunte care pot părea nesemnificative. Cititorul trebuie să înţeleagă,
însă, că eşti înclinat să intri în detalii, când ai avut straniul noroc să
asişti la propria ta naştere.
Nu puneam întrebări. Mă lăsam dus de prietenie fără să-mi pese de
direcţia pe care ea o alesese. Itinerariul devenea de altfel din ce în ce mai
puţin explicabil: descriind un cerc în jurul Cartierului latin, ne-am întors pe
propriile noastre urme, pe strada Claude-Bernard, apoi pe strada d'Ulm. Ce ne
mâna prin acest perimetru depopulat din cauza vacanţelor şcolare? Ne-am oprit
puţin după Şcoala normală superioară, în faţa vechii mele Şcoli de arte
decorative, însoţitorul meu a coborât şi, cu capul aplecat în deschizătura
lăsată de portieră, mi-a propus fie să-l urmez, fie să-l aştept câteva minute.
Am preferat să-l aştept. Avea de făcut, fără îndoială, o vizită. L-am văzut
traversând strada, împingând o uşiţă de lângă un mare portal de fier, deasupra
căruia se ridica acoperişul unei capele. Bun, mergea deci să se roage, să se
confeseze, să se dedice, în fine, uneia din acele activităţi care iau mult timp
creştinilor. Un motiv în plus ca să rămân unde eram.
Suntem în 8 iulie. Vara este magnifică, în faţa mea, rectilinie, strada
d'Ulm îşi deschide albia însorită până la Pantheon, care, văzut din această
parte, are avantajul de a se înfăţişa cu un anumit aplomb. Care sunt gândurile
mele? Nu-mi amintesc. Vagi, ca de obicei, ele hoinăresc probabil de-a lungul
zidurilor în căutarea unei proeminenţe, a unui unghi, a unui motiv geometric de
care să se agate o clipă. Starea mea sufletească? Trebuie neapărat relevat un
fapt: conştiinţa poate face să apară ceva din ea însăşi, fără nici una din
acele perturbaţii despre care se pretinde că predispun la misticism.
Nu sufăr din dragoste, în aceeaşi seară – o spun pentru cei care fac
paradă de perspicacitate, explicând religia prin contrariul ei, spiritul prin
corp, plusul prin minus şi, în mod special, susul prin jos – am întâlnire cu o
tânără nemţoaică de la Belle-Arte, blondă, cu trăsăturile delicate ale
domnişoarelor puţin grase, care m-a lăsat să sper că îşi va apăra cu moderaţie
frontierele. În scurtă vreme, ea va fi atât de deplin uitată, încât nu mă voi
gândi nici măcar să decomandez întâlnirea.
Nu am angoase metafizice. Ultimele le-am trăit pe la cincisprezece ani,
în forma ofensivă pe care am descris-o la începutul acestei cărţi: universul
care mă asediază şi mă asurzeşte cu ceea ce nu pot numi altfel decât
volubilitatea lui mută este pe punctul să-mi dezvăluie secretul existenţei lui,
cheia hieroglifelor sale. Până la urmă, nu-mi dezvăluie nimic; de atunci am şi
renunţat să mai aştept ceva de acest gen. Cred, împreună cu prietenii noştri
socialişti, că lumea este o politică şi o istorie, iar metafizica – cel mai
dezamăgitor mod de petrecere a timpului. Oricum, dacă aş crede că există un
adevăr, preoţii ar fi ultimele persoane la care m-aş duce să-l aflu. Iar
Biserica, pe care n-o cunosc decât din malformaţiile ei temporare, ultimul loc
unde aş merge să-l caut.
Meseria mea n-a făcut nimic pentru a-mi atenua scepticismul, dar a făcut
mult pentru a atenua spaimele resimţite de părinţi din cauza adolescenţei mele
debusolate. Practic această meserie la o vârstă prea fragedă şi de prea puţină
vreme ca să fi putut să-mi aducă acele decepţii care pot crea în sinea cuiva un
fel de gol, o senzaţie de singurătate favorabilă apariţiei sentimentului
religios. Nu am nici o grijă, nu sunt motiv de griji pentru alţii, prietenia cu
Willemin a îndepărtat legăturile primejdioase pe care le-am avut cândva, în
general vorbind, anul este calm, fără tulburări pe plan naţional, fără o
ameninţare directă din afară. Alarma încă n-a sunat; deci nimic din neliniştea
unui asediat în cazul meu. Starea sănătăţii mele este bună; sunt fericit, pe
cât de fericit poate fi cineva, şi o ştiu, seara se anunţă agreabilă, aştept.
Nu simt nici un fel de curiozitate faţă de problemele religioase, care
ţin de o altă epocă.
Este ora şaptesprezece şi zece. Peste două minute, voi fi creştin.
[...]
(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu