Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [7]

Bordeaux, France.

[...]

Sfârşit

După

Publicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări – şi câteva reproşuri.

Un săptămânal creştin, fără a contesta – susţine el – autenticitatea experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu, în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi. Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia. Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin, pentru toţi ceilalţi – de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat, mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot fi recuzaţi împreună. Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune – fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri.

Mi-e teamă, mai ales, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi, la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere, trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui. Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare gravă – iat-o: „Pentru ce să trăim?”...

Iar feţele lor de douăzeci de ani erau într-adevăr grave, iar ochii – atenţi. Nu era, poate, decât o problemă de metafizică, din acelea care se uită cu mult înainte de a fi rezolvate; nu era, poate, decât expresia unei angoase trecătoare, din acelea care se risipesc o dată cu amintirea conversaţiilor care le-au generat. Dar putea fi şi ceva mai profund şi mai primejdios. Nu m-am grăbit să cred că o hotărâre crucială ar fi depins de răspunsul meu, dar, în sfârşit, ceva anume din privirea lor m-a pus totuşi m gardă; m-am comportat ca şi cum totul depindea de ceea ce aveam să le spun şi le-am vorbit o jumătate de oră. Acei tineri care se întrebau pentru ce să trăiască nu erau oameni de azi?

Alt reproş. Un preot, printre altele tobă de psihanaliză, mi-a facut obiecţia că am scris o carte de pură descripţie, din care orice reflecţie, spunea el, a fost izgonită. Este adevărat că având de raportat un fapt m-am ţinut strâns de el cât de mult am putut, interzicându-mi orice dizertaţie şi chiar orice analiză, astfel încât oricine să-l poată examina şi să poată ajunge la propria sa concluzie. Trebuia să prezint o experienţă în sensul cel mai riguros al cuvântului şi nu să fac o demonstraţie. Cartea, în fond, nu este o încercare de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ea relatează întâlnirea unei persoane, iar o întâlnire se descrie cât mai simplu posibil. Dar că reflecţia n-ar intra, intim, implicit şi discret, într-o descriere – iată ceea ce pictorii ar fi foarte surprinşi să afle.

Al treilea şi ultimul reproş, cel puţin după cunoştinţa mea, formulat de un spirit religios cunoscut în Franţa pentru perseverenţa cu care a tot anunţat că Dumnezeu a murit în Isus Cristos: n-ar fi, după el, nici o revelaţie de aşteptat într-o biserică. Ar trebui să explice însă de ce, intrând ca necredincios perfect – aş îndrăzni să spun – într-o biserică, am ieşit de acolo, cu câteva minute mai târziu, catolic convins. Am visat? Atunci, visez încă. Am avut o halucinaţie? Aş fi avut şi altele. Să fi compus eu o relatare falsă? în judecarea mea, nu se merge atât de departe, dar se susţine, totuşi, că nu există, că nu poate să existe revelaţie individuală, lată însă că şi în această privinţă faptele se opun teoriei, îmi pare rău pentru teorie. Dar avem destui teoreticieni în zilele noastre care se străduiesc să facă religia noastră, care este o religie vie, o ideologie ca oricare alta, un sistem de idei, o închisoare intelectuală, în scopul numai aparent lăudabil de a enunţa credinţa în cuvinte şi într-o formă acceptabile de mentalitatea contemporană. Sunt aceiaşi care se referă insistent, în fiecare zi, la caracterul revoluţionar al creştinismului; ei par să nu vadă contradicţia pe care o prezintă creştinismul ca revoluţie şi, m acelaşi timp, ca o manieră de a gândi care nu deranjează obişnuinţele nimănui. Trebuie ales. Dacă apostolul Paul, care este în mod clar primul dintre teologi, ar fi avut atâtea grijă, ca unii succesori ai săi, să prezinte adevărul creştin într-o manieră exclusiv agreabilă auditorilor păgâni – mă gândesc în mod special la atenieni –, ar fi trebuit să evite la un moment dat să vorbească despre înviere şi despre viaţa eternă, iar acestea ar fi fost absente din creştinism timp de nouăsprezece secole. Spiritele cele mai subtile, în general, nu învaţă din erorile cele mai grosolane; iar a înscrie creştinismul în actuala gândire păgână reprezintă o eroare de-a dreptul monstruoasă.

Nu dorinţa de a mă justifica eu, ca autor, m-a îndemnat să încep această postfaţă cu o enumerare a criticilor. Ele îmi permit însă, într-un mod util, să fixez anumite elemente (pe care nu le consider, nici pe departe, de importanţă istorică) şi să răspund, indirect, la unele întrebări care mi s-au pus în ultimii ani, cea mai frecventă referindu-se la publicarea târzie a cărţii, cea mai stăruitoare (adresată de tineri) la libertatea lăsată convertitului de o revelaţie pentru care nu el a optat, iar cea mai arzătoare la identificarea persoanei întâlnite.

Am dat mai sus un început de răspuns la prima întrebare, vorbind de vis şi de halucinaţie. Trebuia să dovedesc că nu mă abandonez aşa de uşor visurilor şi că nu sunt subiect pentru halucinaţii; dacă aş fi fost, fenomenul ş-ar fi repetat, ceea ce nu s-a întâmplat; iar dacă aş fi fost la discreţia visului până la punctul de a-mi fi visat convertirea, aş fi avut suficient timp la dispoziţie până acum ca să mă trezesc.

A doua întrebare nu m-ar fi mirat dacă ar fi venit din partea marxiştilor convinşi, pentru care credinţa în Dumnezeu reprezintă oricum o alienare; dar, adresată de tinerii creştini, ea mă surprinde. Adevărul vă va elibera, spune Evanghelia. Adevărul divin nu-i retrage libertatea celui care îl vizitează; el i-o aduce, învăţându-l că este o singură adevărată libertate, aceea care, după exemplul libertăţii lui Dumnezeu, ne desprinde de noi înşine pentru dragostea de altul, sau de alţii. Este, oare, posibil să nu ştie creştinii că Dumnezeu este dragoste, că dragostea este darul său, că ea este ipso facto eliberatoare sică libertatea nu reprezintă – pentru a mă exprima astfel – decât numele de război al carităţii?

Este destul de greu de răspuns la a treia întrebare. După ce, după care semn, prin ce mijloc poţi să-ti dai seama, în timpul unei întâlniri de genul celei relatate în această carte, că nu săvârşeşti ceea ce s-ar putea numi o eroare de identificare a persoanei? într-o asemenea împrejurare, cum se poate ajunge la certitudine? Cred că ea vine, pur şi simplu, din faptul puţin cunoscut sau rău înţeles că o revelaţie de acest fel nu doar propune, celui ce trăieşte revelaţia, o evidenţă obiectivă, pe care els-o recunoască, ci fi dă, totodată, şi mijlocul de-a o sesiza, mijloc pe care nu-lare din naştere; coincidenţa perfectă dintre evidenţă şi mijloc, care vin împreună, creează certitudinea. Am propus, în carte, o comparaţie din domeniul culorilor: imaginaţi-vă că ochii dumneavoastră au căpătat, prin miracol, facultatea temporară de a vedea infraroşiile şi ultravioletele, în mod normal invizibile, în mod sigur, nu v-aţi mai îndoi de existenţa acestor culori necunoscute, aşa cum nu vă îndoiţi de existenţa celor percepute în mod curent; potrivirea dintre ele şi surplusul de aptitudine care v-ar fi fost dat nu ar mai lăsa nici o ezitare în spiritul dumneavoastră. Dar voi reveni asupra acestei complicate probleme în cartea mea viitoare.

Căci văd bine că va trebui să mai scriu o carte, ca să explic anumite pagini ale acesteia. Confidenţele care mi s-au făcut în urma lecturii ei m-au învăţat cel puţin două lucruri. Primul: convertirile sunt mult mai numeroase decât se crede şi sunt, adeseori, păstrate secrete, fie din timiditate, fie din frica de a declanşa o anumită ostilitate la cei din jur, fie din dificultatea de a găsi un limbaj potrivit cu natura experienţei: dacă înşişi marii mistici s-au plâns întotdeauna că n-au reuşit să explice ce au trăit, cum să nu se descurajeze oamenii simpli ca noi? Al doilea lucru pe care l-am învăţat este că există cel puţin un punct comun la convertiţi şi anume acela că toţi au întâlnit pe cineva, şi nu o idee sau un sistem; ei au descoperit cu încântare şi în unele cazuri cu stupoare o persoană, cel mai adesea a doua persoană a Trinităţii, ca pelerinii din Emaus care-şi amintesc evenimente din Ierusalim fără să cunoască istoria locului, care îl au pe câte un misterios tovarăş de drum explicând Scriptura fărăs-o înţeleagă şi care adeseori îl recunosc pe Isus într-o bucată de pâine. Există în orice convertire acest moment, al bucăţii de pâine, când se trece de la idee la real şi când se revelează o persoană care nu era aşteptată. O persoană care merită să fie adorată.

Şi am avut noi oare vreodată, mai mult nevoia de-a adora?

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).